Ioan Grosan, Un om din Est, [vol. I], Noul Scris Romanesc – Tracus Arte, Bucuresti, 2010, 294 p.

A aparut, in sfarsit, romanul lui Ioan Grosan. Cum care roman? E vorba, desigur, despre Un om din Est, romanul care a devenit in ultimul deceniu nu doar un subiect baban de pariuri (il scoate? nu-l scoate?), ci o adevarata legenda in lumea noastra literara; romanul care l-a chinuit pe autor – Grosan dixit – „ca pe hotii de cai” si de a carui publicare ajunsesera sa se intereseze pana si „neamurile din Maramures, prietenii si prietenele mele, chelnerii de la Groapa Muzeului Literaturii”; romanul care, in contrast cu experimentele narative din anii ’90, pe care Nicolae Manolescu le-a expediat cam fara discriminari in sfera „divertismentului”, trebuia sa demonstreze ca Ioan Grosan e capabil sa scrie „un roman in adevaratul inteles al cuvantului” (Bogdan Cretu).

Partidul Comunist al Naturii

De altfel, in aceasta directie a „romanului-roman”, a constructiei din beton armat, a existentialismelor grele si a psihologiilor „cu probleme” par sa ne indrepte si titlul cartii (cu veleitati de exemplaritate), si intervalul pe care il scaneaza prozatorul (ultimele trei luni ale anului 1989, cu o scurta telescopare catre cea de-a doua mineriada). Iar, din acest punct de vedere, epica debuteaza promitator, cu prezentarea unui tanar intelectual, un profesor de romana la o scoala generala din oraselul A… (dupa toate probabilitatile, Agnita), care, cu prilejul aniversarii de treizeci de ani, isi face bilantul propriei „activitati”, act care va culmina cu o „revelatie” deocamdata enigmatica. Spectrul ratarii iminente, alimentat de anumite biografeme ridicole (precum rememorarea primei experiente erotice a eroului, consumata printre statuile miniaturale de daci si de romani ale lui oncle Serafim, ca „act care repeta in mic actul urias al etnogenezei poporului roman” – p. 17), trimite intr-o oarecare masura la maniera lui Kundera. Insa registrul se schimba brusc in urmatorul capitol, care ne arunca in plin intertext: „Intr-o buna dimineata, in binecuvantata zi de 5 octombrie 1989, Grigore Samsaru, profesor de biologie la Scoala generala numarul 1 din oraselul A…, se trezi brusc cu o irepresibila dorinta de a intra in partid.” (p. 32) Inca de aici apare un prim semn de intrebare: trecand peste faptul ca stravezia aluzie kafkiana dilueaza consistenta romanescului, referinta respectiva nu-si va mai gasi vreun alt suport motivational pe parcursul primului volum al cartii, unde „dorinta irepresibila” a lui Samsaru se potoleste in cele din urma in asternuturile tovarasei Szekely, secretara organizatiei de partid din scoala. Asadar, prozatorul alege sa-si boteze astfel personajul doar pentru a obtine un efect de o secunda, pe care evita sa-l mai exploateze dupa aceea. Romanul pare sa-si revina, totusi, in cea de-a treia secventa, care il aduce in scena pe inginerul silvic Willy Schuster, un sas care ticluia niste telegrame de adeziune atat de mestesugite, incat cliseele propagandistice ale epocii ajung sa-i bantuie pana si existenta cotidiana. Din pacate, naratorul tine sa ne avertizeze asupra fenomenului cu pricina la p. 55, punand astfel capat satisfactiei cititorului de a explora pe cont propriu subtilitatile acestui tertip narativ. In orice caz, ultimele zvacniri de romancier ale lui Grosan se consuma cam pe la p. 68, cand „naturalistul” Samsaru are „viziunea uimitoare [...] a intregii naturi ca o organizatie, ca un partid puternic, unic. Nu ca un sindicat unde totul e haotic, amarat, nesemnificativ si unde nimeni nu-si stie cu exactitate locul, ci ca un partid. Natura ca o imensa, ca o si mai imensa Uniune Sovietica, plina de organizatii de baza hotarate, ferme, decise sa-si urmeze neabatute calea: organizatia de baza a berzelor, organizatia de baza a harnicilor popandai, organizatia de baza a fluturilor polenizatori, a sacalilor curatitori, a ciocanitorilor fruntase pe ramura, a sticletilor multicolori si brav cantatori, a furnicilor stahanoviste, a gorilelor africane [...], oho, sute, mii si milioane de organizatii de baza formand dulcea dictatura a naturii in care ne nastem, in care traim si la sanul nevazut al careia, cu cugetul impacat, cu sentimentul datoriei implinite, ne intoarcem cu totii la un moment dat.”

„Succesuri” spre deliciul galeriei

Din acest punct, totul incepe sa se naruie. In capitolul cinci aflam, in fine, in ce consta „revelatia” primului narator (despre care mai aflam si ca se numea Nelu Cucerzan, poreclit „Sanepidu”): aceea ca poate si chiar ca e obligat sa posede cat mai multe femei, de pe tot cuprinsul patriei. Zis si facut, ispravile amoroase ale Sanepidului fiind relatate apoi intr-o suita de epistole marca Nutzi, spaima Constitutii. Cele mai reusite episoade sunt acela care nareaza seducerea Marianei B., invatatoare la o scoala din Militari, de catre pretinsul proprietar al unei companii de petrol din Dallas, romano-suedezo-americanul Dagmar Stratulat Jr., si acela al intalnirii lui Cucerzan cu Tit-Livia Porolissa Pop, dar mai ales cu tatal ei, ce incarneaza parca profilul ardeleanului tipic, prototipic si arhetipic laolalta. De fapt, nu numai aceste intamplari pitoresti, ci toate peripetiile Sanepidului ar fi putut alcatui o excelenta culegere de nuvele erotice de factura renascentista, cu singura conditie ca autorul sa-si asume conditia pur anecdotica a povestirilor si sa-si limiteze astfel comentariile la crearea de „atmosfera”. Grosan a vrut, insa, mai mult. Nu i-a reusit. De aceea, eventualele asemanari dintre „Un om din Est” si romanele lui Kundera sunt pur intamplatoare: cartea lui Grosan e si ea, in felul ei, una „a rasului si a uitarii”, dar numai prin aceea ca, parcurgandu-o, razi mult si o uiti repede. Daca tot ne aflam in zona erogena a romanului, as fi tentat sa spun ca principala problema a prozatorului ramane aceea ca prefera juisarile precoce placerilor prelungite. Cu alte cuvinte, Ioan Grosan se foloseste de materia epica doar pentru a obtine „succesuri” imediate, numai bune pentru deliciul galeriei, dar insuficiente pentru a justifica impreunarea a aproape 300 de pagini. Faptul se observa nu numai in scrisorile Sanepidului, dar si in restul cartii, inclusiv in pasajele ce tind sa confere scriiturii un anume aer de gravitate latenta: „Hilde-tante, cu mintea ei clara, precisa ca dreptunghiurile de legume si zarzavaturi pe care le trasa in gradina, si-a dat seama, dupa moartea sotului [1961, in inchisoarea de la Aiud – n.m.], ca acel «ceva» care in timpurile pe care le-a trait si le traia ea hotaraste soarta unui om, a tuturor oamenilor de fapt, acel «ceva» e Politica. Iar forta asta, Dumnezeul asta ivit dintre oameni, Politica asta, are semne presarate peste tot si daca stii sa le dibuiesti din vreme, asa cum dibuiesti daca va fi furtuna dupa inaltimea la care zboara randunelele, atunci te poti feri, te poti apara, ii poti cat de cat para loviturile. In 1964 s-a abonat la ziarul «Scanteia» si la revista «Magazin istoric» [care, in treacat fie zis, apare abia in aprilie 1967 – n.m.], pe care le citea atenta, cautand acele semne care ii distrusesera viata de pana atunci si care puteau sa i-o distruga in continuare.” (p. 139) …Dar toata aceasta polologhie e doar pentru a explica de ce borcanele din camara matusii poarta etichete cu inscriptii precum „Dulceata de cirese. Mai 1984. Inaugurarea Canalului Dunare – Marea Neagra” sau „Gem de coji de portocala. Martie 1987. Vizita tov. N. Ceausescu in Zair”.

Vanatoarea prezidentiala

Oricum, in timp ce Nelu Sanepidu does Romania, nici in oraselul A… lucrurile nu stau chiar pe loc. Caci, daca introspectivul abisal din primul capitol al cartii devine apoi un Don Juan care da iama printre „femeile Republicii”, in schimb, Iuliu Borna, celalalt prof de romana din scoala, care la aniversara isi agasase prietenul cu o partida de hahaiala, se transforma treptat intr-un intelectual rasat si tenebros, care incepe chiar sa scrie „marele roman” la care Sanepidu visase doar. De altfel, aceasta reconversie psihologica fortata ramane singura „metamorfoza” veritabila din cadrul cartii. Chiar daca fiecare personaj isi are bovarismele lui. Le are, la o adica, chiar si apaticul Willy Schuster, care la un moment dat descopera o „namila” de cerb („Avea pe putin 230 de puncte.”), ceea ce va provoca o descindere cinegetica a Tovarasului insusi in padurea Steinburg. Vanatoarea ii ofera prozatorului prilejul unui nou tur de virtuozitate umoristica, asezonat de aceasta data cu numeroase aluzii perfide la „Mistretul cu colti de argint”, la „Moartea caprioarei” si, inevitabil, la „Vanatoarea regala”. Insa toate aceste manevre nu pot evita impresia de inertie si de (auto)pastisa, de vreme ce Grosan nu face decat sa reincalzeasca aici o supa care, altminteri, fierbea bine-mersi in povestirea „O dimineata minunata pentru proza scurta” din volumul „Caravana cinematografica”. In plus, motivul vizitei (de lucru sau de placere, pe bune sau doar zvonita) a Tovarasului pare sa se fi folclorizat oarecum de cand Dan Lungu l-a folosit in „Sunt o baba comunista!”, iar Petru Cimpoesu l-a resapat in „Alte amintiri din provincie” (desi acolo era vorba despre un alt Tovaras…). Cel mai dezolant rateu al romancierului mi se pare insa acela dinspre finalul volumului, cand Iuliu Borna dezvaluie cauza prima a evenimentelor prin care trecusera oamenii din A… in ultimele luni: ce scrie el, aia e! Las la o parte faptul ca printr-un asemenea insert metanarativ Grosan isi recicleaza in chip dezamagitor trucul sau preferat, care era de efect cu cateva cincinale in urma (in „Marea amaraciune”, de pilda), dar care tinde sa devina acum obositor de la atata uzura. Mai trist mi se pare ca, prin acest procedeu, care aduce intrucatva cu finalul la fel de arbitrar din Pupa Russa a lui Gheorghe Craciun, prozatorul destrama iluzia fictiunii pe care o tesuse pana atunci cu o naturalete si cu o verva care nu i s-ar putea contesta nicicand, aratand astfel ca nu poate duce la bun sfarsit o naratiune mai ampla. Or, in aceste conditii, nici nu stiu daca mai are rost sa mai mentionez deznodamantul de un senzationalism fortat al volumului de fata sau sa mai fac vreun pronostic in privinta urmatorului. Pentru mine, pretentiile de romancier ale lui Ioan Grosan s-au risipit de tot la p. 256, cand Iuliu Borna ii livreaza maiorului de Securitate Ion Dobre o replica total neinspirata: „Tot ce scriu… sau aproape tot… se transforma in realitate… pot sa va si demonstrez…”

Ioan Grosan ramane, fara indoiala, un excelent povestitor, care si-a castigat deja pe drept cuvant statutul de cetatean de onoare in canonul umoristilor romani din toate timpurile. Dar, ca romancier, el pare sa locuiasca pe o planeta aparte, una pe care insusi autorul Trenului de noapte a descris-o cu lux de amanunte intr-unul dintre – sa zicem… – romanele sale.

Sursa: http://revistacultura.ro