Jean Claude Bologne – Istoria cuceririi amoroase

“ Dupa ce am studiat finalizarea ei sociala (“Histoire du mariage en Occident”), reprezentarile mentale care o sustin (“Histoire du sentiment amoureux”), contextul care o favorizeaza sau o exclude (“Histoire du celibat et des celibataires”), in cele ce urmeaza ma voi limita strict la acel prim pas care cuprinde, in germene, intreaga relatie ulterioara.” (Jean Claude Bologne – Introducere la « Istoria cuceririi amoroase »)

Jean Claude Bologne este o personalitate remarcabila a literaturii franceze. Poet, filolog, istoric, medievist, romancier, jurnalist, profesor, conferentiar, el ne ofera o lucrare de o remarcabila eruditie si de o mare suplete : « Istoria cuceririi amoroase ».

Ceea ce autorul ne propune este un splendid periplu in istoria omenirii. Insa, Jean Claude Bologne nu ne aduce pe frontul de lupta inconjurati de tipetele gloantelor si nici in sali de consiliu pentru a fi martori la semnarea tratatelor de pace.

El nu ne determina sa aplecam  urechea la comploturile ce rastoarna imperii sau la tradarile ce distrug vieti. Jean Claude Bologne ne invita in saloane luxoase, in trasuri, in sali de bal, in gradini, in biserici, in toate acele locuri ce permit apropierea dintre barbati si femei.

In mod cronologic, descoperim animalitatea oamenilor Preistorici, pederastia greceasca, amagirile Evului mediu, galanteria renascentista, contradictiile din Epoca Luminilor, nasterea flirtului in secolul XIX si tehnicile de marketing ale secolului XX. Sunt nenumarate unghiurile din care este abordata problema si deosebit de pasionante tehnicile amoroase inovatoare ce alterneaza cu cele extrem de vechi. Sursele de inspiratie nu sunt doar foarte numeroase ci si extrem de variate. Astfel, pe langa manualele de seductie, publicate in numar coplesitor in ultimii 30 de ani, autorul cartii a consultat literatura vremii, productiile cinematografice, corespondenta amoroasa, jurnale intime, memorii si arhive judiciare.

Fiecare epoca istorica a avut practicile si tehnicile sale dar si un farmec aparte pe care Jean Claude Bologne a stiut sa il surprinda intr-un stil extrem de dinamic, alternand ironia fina cu umorul si cu seriozitatea. Paragrafele ce urmeaza se doresc a fi niste sumare puneri in lumina a unora dintre cele mai edificatoare coordonate ale fiecarei perioade in parte pentru a suscita interesul unei lecturi mai mult decat pasionante.

Autorul accentueaza faptul ca Antichitatea se afla sub semnul salbaticiei si al brutalitatii intrucat chiar si tehnicile de curtare sunt preluate de la animale ( parada nuptiala, darurile, fuga simulata, pupatul). Cum fiecare epoca se bucura de propriile sale strategii de cucerire, ea detine si anumite locuri de intalnire ce faciliteaza apropierea. Pentru lumea preistorica acestea sunt: templele, forumurile, dineurile – locuri unde se considera ca este prezent zeul iubirii.

In perioada de glorie a marelor imperii Grec si Roman, primul pas era rezervat tatalui ce ajungea sa-i supuna pe pretendenti la diferite probe. In toate manualele de seductie se observa, in functie de timpul istoric, predilectia pentru expresii apartinand unui anumit domeniu. Astfel, in aceasta perioada vocabularul abordat este preluat din vanatoare, pescuit sau razboi. Inca de acum se nasc tehnicile de cucerire, predate seducatorilor mai putin inspirati. Se vede ca pentru greci si romani jelaniile, vizitele pe furis sau mituirea slujnicelor erau cele mai de succes abordari.

La vremea Evului mediu casatoria se negocia intre parinti iar cavalerii se faceau remarcati in lupte, dedicandu-si victoriile femeilor curtate. Lectura ii apropia pe indragostiti iar vocabularul sufera modificari, acum apartinand sferei fictiunii prin sintagme ca “a tese o intriga”, “a avea o aventura”, “a face o cucerire”. Locurile de intalnire de asemenea se diversifica. Ele constau in piete, biserici, locuri pentru intreceri, turniruri, dansuri si spectacole, gradini. Darurile din Antichitate revin in actualitate si au rolul de a o angaja pe femeia care le primeste: batiste, panglici, manusi, un inel, o caseta, un flacon de parfum. Manualele de seductie nu mai prezinta doar tehnici amoroase ci si modele de declaratii, toate diferentiate in functie de rangul femeii curtate.

Asftel, “cand cavalerul se adreseaza unei doamne din inalta societate darul sau devine simbolic permitandu-i sa fie partas la intimitatea iubitei printr-un obiect interpus. In schimb, pastoritele primesc daruri scumpe: centura de matase, coreset cu snururi de argint, mantie de hermina.” Exista chiar si daruri ce se fac in numele casatoriei, cum ar fi: papuci de casa, centuri, ace de par, fructe, vin, mantii.

Renasterea stabileste etaloane pentru trei tipuri diferite de femeie: sotia, amanta si prostituata. Sotia trebuie sa fie respectabila, virgina si neexperimentata. Ea are un cuvant de spus neinsemnat in privinta casatoriei, autoritatea apartinandu-i capului familiei. Pretendentul putea beneficia doar de corespondenta si de portretul iubitei, iar intalnirea venea exclusiv dupa logodna. Dansul in cuplu este o noutate devenita o arma in arsenalul seductiei la oras si in curtile regale. La sate se practica doar dansuri colective in cerc sau in sir. Se naste mitul lui don  Juan cel ce asculta femeile si le flateaza dar o face pentru ca le cunoaste punctele slabe si stie sa le linisteasca. El transforma defectele in virtuti: “Pe cea cocosata o voi numi Atlas al frumusetii si ii voi spune ca poarta pe umeri un cer de gratii.” Tot in aceasta perioada apare moda trasurilor, precursoarele decapotabilelor de astazi care ofera cuplurilor un spatiu inchis, intim.

In Epoca Luminilor casatoria consensuala, incheiata in afara constrangerilor parentale castiga teren. In inalta societate, in cele mai stricte familii, se pastreaza traditia ca pretendentul sa nu-si poata vedea aleasa inainte de logodna, pana atunci fetele fiind  crescute in manastiri. Decorurile ce ofera ocazia intalnirii devin tot mai diversificate si mai intime: gradini, magazine, hambare, hoteluri, castele, budoare. Dintre acestea, Gradinile Tuileries, palat construit pentru Caterina de Medici ofera ocazii de seductie dar si de finalizare a actului. Este un loc preferat de amanti si de homosexuali. Epoca Luminilor este perioada ce determina aparitia antiseducatorului, un barbat ce mizeaza pe stangacie si nepricepere, model care va reveni in forta peste cateva secole.

Modelul seducatorului viril si patriot este reafirmat in  secolul XIX. Tot acum se inmultesc codurile – evantaiul, picioarele, timbrele, parfumurile, cartile de joc, pietrele pretioase, manusile – toate au un limbaj propriu. Iata cateva extrase extrem de edificatoare “culese” de autor dintr-un manual de seductie: “A deschide doar trei pliuri cand il tii in dreptul buzelor inseamna “va iubesc”. Un curtezan care-l strange cu mana stanga face o propunere la care doamna ii raspunde afirmativ luand evantaiul cu aceeasi mana. A tine in dreapta un evantai cu care atingi mana stanga e o invitatie la iubire. A-i numara pliurile e o invitatie la discutie.

Numarul de pliuri deschise reprezinta numarul de zile pentru fixarea unei intalniri, iar numarul de batai in evantai indica ora din cursul diminetii (cu aratatorul) sau al serii (cu degetul mic).” Iubirea isi imprumuta vocabularul si procedurile din sfera religiei: marturisire, spovedanie, asteptare a rasplatei. Manualele apeleaza acum la sensibilitatea femeilor si ii invata pe domni cum sa le impresioneze prin comotii, palpitatii, frisoane, roseata, paloare, lesinuri sau chiar tentative de suicid. Spre exemplu: “Paloarea considerata de femei “un semn sigur al suferintei provocate de dorinta” se obtine intepandu-va cu un ac, prin ranirea gingiilor sau prin trecerea buricelor degetelor prin foc.” Dezvoltarea mijloacelor de transport diversifica locurile pentru flirtat: pacheboturi, cazinouri, statiuni balneare sau termale, Orient Express-ul, salile de spectacol.

In secolul XX apar noi spatii de intalnire: locuri de studiu (scoli, universitati), de iesire (locuri de plimbare, cafenele, cabarete, baruri de noapte, discoteci), de lucru (biroul cu punctele lui nevralgice: la aparatul  de cafea, la xerox, la cantina), de destindere (piscine, cluburi de vacanta, plaje, expozitii). Dupa anii 1950 se disting doua tipuri de abordari amoroase in functie de scopul, tehnica sau brutalitatea lor: seductia – cautarea unei relatii stabile, cu miza pe sentiment si agatatul – incercarea de a satisface imediat o nevoie de ordin sexual. Jean Claude Bologne selecteaza un fragment edificator din “Le secretaire des amants” : “A seduce o femeie cere timp si bani. Trebuie sa o duci la restaurant, la cinema, la teatru, la opera, sa ii faci cadouri, sa ii daruiesti flori. Pe cand a agata o fata inseamna a o vedea o data, cel mult de doua ori, dar intotdeauna pentru o scurta perioada, petrecuta sub plapuma.”

Revine ideea de antiseductie seducatoare. Se naste astfel un nou tip de seducator, cel care nu face fetele sa viseze, nu le forteaza, nu le agata, nu le vinde promisiuni frumoase, ci le misca, le liniseste, le amuza. Pentru a seduce fara a fi un seducator, trebuie sa adauge calitatilor lui de barbat (protectie si incerdere) unele feminine (tandretea). Astfel el ia lectii de la Oscar Wilde din “Conseils d’un homo aux hétéros pour séduire les femmes” (“Sfaturile unui homosexual catre heterosexuali pentru a seduce femeile.”). In era informatiei si a vitezei, seductia devine o stiinta, predata de comunitatea de Pick Up Artists si analizata de oameni de stiinta ce subliniaza marea relevanta a microgesturilor in stabilirea compatibilitatilor dintre parteneri.

Dupa lectura unei lucrari atat de ample si de bine puse la punct nu ai cum sa mai privesti cu aceeasi ochi o cucerire amoroasa.

Sursa: http://nemirabooks.ro