Judge Dredd: Dredd Versus Death Review

Judge Dredd: Dredd Versus Death Review

Cum pe la noi in anii ’80 regimul avea probleme cu materialele scrise de provenienta “porceasco-capitalista”, probabil multi dintre voi au auzit de Judge Dredd pentru prima oara la lansarea filmului omonim cu Sylvester Stallone in rolul principal. Inutil de precizat ca filmul mai sus amintit nu si-a propus sa portretizeze justitiarul din viitor asa cum era el in benzile desenate ce i-au dat viata, rolul fiind modelat pe baza superstar-ului, insa elementele de baza raman aceleasi, atat in cazul filmului cat si in cel al jocului de PC.
     Universul in care se petrece actiunea este unul des folosit in scenariile SF. Orasele pamantene s-au dezlvoltat mult pe verticala, populatia a crescut pana la supraaglomerare si evident o data cu ea a crescut si criminalitatea. In acest univers procesele actuale indelungate ale legii nu mai fac fata, fiind nevoie de servirea acesteia prompt, fara prea multi intermediari si birocratie, astfel incat umanitatea sa nu decada in haos si anarhie. Exact aici intervin “the judges”, o organizatie politieneasca in care fiecare membru este in acelasi timp si judecator si juriu si calau. Dredd este, usor de intuit, cel mai de temut si renumit “judecator”, un personaj care emana testosteron si fermitate prin fiecare por al sau si care face din aplicarea legii o religie pe care o urmeaza cu fanatism, un super-erou prin definitie complet cu costum personalizat, vehicul ultraperformant – in acest caz o motocicleta cu proportii exagerate – si o arma numai buna de scutit inchisorile de aglomeratie.

     Ei bine nici jocul de fata nu ramane fidel originalului, viziunea celor de la Rebellion asupra personajului fiind una caricaturizata, in rolul lui Dredd parca joaca Calista Flockhart (protagonista din Ally McBeal), judecatorul nostru tranformandu-se dintr-un tanc macho intr-un rahitic abia capabil sa-si sustina capul cu casca pe umeri si arma de la a-i zbura din mana.
     Nici rezidentii orasului si crimele acestora nu au scapat de parodiere. La inceputul jocului, dupa ce am urmat un curs rapid menit sa-i reaminteasca lui Dredd cum ar trebui sa se miste, sa sa sara si sa se lase pe vine precum si bazele unei arestari, suntem expediati in oras cu misiunea cruciala de a opri un miting pro-democratie precum si a impana cu plumb eventualii amatori de graffiti pe zidurile orasului care comit imprudenta de a nu se preda la somare. In aceeasi categorie a criminalilor extrem de periculosi se inscriu si traficantii de Red Bull. Pe hud avem un “law-meter” menit sa ne monitorizeze corectitudinea actiunilor politienesti, care daca scade la zero duce la esuarea misiunii, insa atata timp cat somam avem posibilitatea de a aresta pe oricine, pe motive la fel de ridicole ca “posesie de pestisor auriu fara permis” si intotdeauna perioada de detentie oferita este mult exagerata.
     In cazul in care acesti periculosi ofensatori ai legilor se opun arestarii, avem la dispozitie pistolul minune din dotarea lui Dredd care, desi este alimentat cu un singur tip de munitie, poate sa traga cu gloante normale in regim burst, respecitv cu proiectile armor-piercing, heat-seaking, incendiare sau explozive in regim semi-automat. De asemenea, avem posibilitatea sa culegem de pe jos pe parcursul nivelului o arma secundara din care enumar o mitraliera futurista, un shotgun, si o carabina sau pistol cu laser, sau sa folosim pumnul ori una dintre arme pe post de bata in cazul in care vrem sa economisim munitia sau pur si simplu am ramas fara.

  Probabil ca ar fi fost mai bine daca se insista pe aceasta parodiere a benzilor desenate, insa destul de repede jocul ne pune la treburi mai serioase. Dark Judges, de fapt doar spiritele lor, care zaceau in inchisoarea psionica cu verdictul “eternitate” stampilat pe dosar, au reusit sa evadeze si acum vor sa-si duca la bun sfarsit planul de a distruge umanitatea, pentru ca in viziunea lor insasi viata reprezinta un pacat ce trebuie eradicat.
     Aici jocul ia o turnura catre mediocritate si tot farmecul si potentialul initial se disipa intr-un mic “puf” – cum ar fi el reprezentat inr-o casuta de benzi desenate. Inamicii sunt doar de 4 feluri, in ordinea aparitiei in joc: vampiri, zombie, cultisti si scheletroni, ultimii aparand numai in nivelul final. Gameplay-ul este cat se poate de repetitiv, reducandu-se la baza la a linisti tot ce apare pe ecran si nu poarta o insigna de politie aplicand reteta deja cunoscuta de strafe in cerc. Dificultatea nivelelor variaza de la ridicol de usor la frustrant de greu, in functie de cantitatea de munitie si health-pack-uri gasita pe jos, situatia agravandu-se destul de urat prin nivelurile finale, cand efectiv trebuie sa recurgem la lovi cu pumnul sau cu arma 90 % din adversari. Aici trebuie sa salvam extrem de des si lipsa optiunilor quick-save / quick-load face cu atat mai enervant jocul. Monstrii sufera de cateva bug-uri in path-finding, blocandu-se in anumite parti ale hartilor, lucru ce vine cateodata ca o binecuvantare din cauza lipsei de munitie dar per total aprofundeaza senzatia de dezamagire.

     La finalul fiecarui capitol trebuie sa confruntam cate un boss care este unul din Dark Judges incarnati in diferite forme. Fiecare are slabiciunea lui, contrara puterii speciale de care dispune si cu care il putem infrange prin utilizarea mediului inconjurator. Nu, nu va ganditi la fizica si interactivitate deosebita cu respectivul mediu, care in afara de apasarea unor butoate sau invartirea unor robinete nu permite nici o alta interactiune, ci in evenimente scriptate si foarte previzibile. Pana si Judge Death, bossul final, este extrem de usor de invins si nu necesita nici macar un efort de gandire.
     Si daca single-player-ul jocului reuseste sa ne lase complet reci avem la dispozitie modul cooperativ in care putem duce la capat unul dintre nivele, dar nu putem avansa in poveste, sau clasicul death-match disponibil numai in LAN, care nu se remarca insa prin absolut nimic, lasandu-ne senzatia de fad.