Bagajul emoţional din relaţiile trecute...

Sunt câteva lucruri în care cred fără incertitudini, dar cu dovezi adunate din viaţa mea şi a celor din jurul meu. De exemplu, cred că istoria e proiecţia unor indivizi care s-au impus prin personalităţile lor şi nu o înşiruire de fapte... mai cred că fiecare dintre noi este un amestec magic între defecte şi calităţi şi că fiecare dintre noi este suma tuturor relaţiilor trecute şi prezente.

Tuturor relaţiilor, dar cu precădere suma relaţiilor amoroase.

Şi nu, nu cred neapărat în adevărul absolut al sintagmei “spune-mi cu cine umbli ca să-ţi spun cine eşti”. Putem iubi sau putem fi dependenţi de oameni total opuşi nouă.

Deci, iubim, ne certăm, creştem, deprindem, învăţăm, devenim ceea ce suntem prin prisma partenerilor noştri trecători sau ceva mai statornici. Dar, pe lângă toată agitaţia afectivă care ne face bine chiar şi atunci când avem impresia că ne face rău, plătim cu ceea ce numim generic: „bagaj emoţional”.

Şi nu cred că o altă metaforă ar putea suprinde la fel de bine încărcătura moştenirii cu care rămânem în urma unei despărţiri. Fie că noi suntem cei care alegem să plecăm, fie că suntem nefericiţii părăsiţi, fie că este doar o alegere de comun acord (lucidă şi matură) – rămânem pentru o perioadă de timp (mai mare sau mai mică, uneori permanentă) cu o „geantă mare” de resentimente, păreri de rău, amintiri chinuitoare, imagini care se repetă pe banda propriului film, vorbe care te-au făcut mai frumos sau cuvinte care te-au dărâmat la propriu şi la figurat.

Ar fi aşa de bine dacă ai putea lua bagajul ăsta cu două mâini şi l-ai arunca peste un pod cu tot cu sentimentele tale.
Ar fi aşa de uşor, ne-am bucura de prezent şi ne-am permite să visăm la viitor. Dar, poate, n-am învăţa mai nimic. Poate pentru simplitate am plăti cu involuţie. Cel mai probabil am repeta continuu aceleşi greşeli şi nu am descoperi cine suntem.

Ştiu (!)... nu am înţeles niciodată de ce în viaţă totul se plăteşte, chiar şi ceea ce simţi că primeşti gratis.

E cu atât mai apăsător dacă eşti, din fire, o persoană ce are nevoie să se întoarcă constant la trecut. Pierzi zile, luni, ani vorbind şi raportându-ne la fostul tău partener, la fostele tale relaţii şi fâcând comparaţii continue nu reuşeşti să-ţi găseşti locul nicăieri.

Aţi avut vreodată sentimentul că, de fapt, nu mai trăiţi, ci doar vă raportaţi la un trecut la care nici măcar nu vreţi să vă întoarceţi? E acel sentiment că ai rămas încătuşat într-un timp ”x” cu formă de cerc; de fapt bagajul emoţional a rămas legat de tine şi orice ai face, îi simţi respiraţia rece în ceafă.

Şi nu vei fi niciodată cu adevărat liber dacă nu scapi de el greu, dar sigur. Va trebui să iei fiecare element din interiorul lui şi să-l conştientizezi, să-l simţi, să-l înţelegi, să opreşti învăţătura din interiorul lui şi apoi să-ţi iei „la revedere’ de la el.

Fiecare ritual din viaţă are un rost al lui bine determinat – ritualul prin care renunţi la bagajul emoţional te va juta să trăieşti iar cu tine şi cu ceilalţi.

Cere iertare sau iartă, bucură-te de amintirile frumoase şi fă-le pilonii încrederii în tine şi în iubire. Rămâi, măcar în gând, prieten cu foştii tăi parteneri şi aminteşte-ţi ce norocos eşti că i-ai cunoscut.

Apoi, asumă-ţi că orice poate avea un sfârşit (mai devreme sau mai târziu) şi că, uneori, sfârşitul este alternativa sănătoasă a unei agonii bolnăvicioase.

Conştientiză-ţi şi acceptă-şi greşelile ca parte din menirea ta de a fi om, şi nu ca nişte păcate ce îţi vor aduce pierzania.

Înlocuieşte durerea cu siguranţa experienţei care te face mai special. Iar când îţi vei aminti de trecut, zâmbeşte-i ca unui bun prieten – dacă nu ar fi fost, nici tu nu ai fi fost ce eşti acum, cu bune şi rele.

 

 

http://www.one.ro