Black Swan (2010)

 

Nu exista cuvinte suficiente pentru a-l lauda pe Darren Aronofsky si filmul sau, “The Black Swan”. E o capodopera a frumusetii…cosmarului?

Nina Sayers (Natalie Portman) lucreaza in cadrul unei trupe de balet si incearca sa isi depaseasca, in mod constant, limitele. Trupa trece prin niste momente mai dificile, iar coordonatorul ei se hotaraste sa puna in scena Lacul Lebedelor. Balerina principala se retrage, iar Nina e selectata pentru rolul ei. Competitia nu intarzie sa apara sub forma unei noi balerine Lily (Mila Kunis). Odata cu aparitia ei, asteptarile legate de ea cresc, atat din partea mamei ei hiper-protectoare Erica (Barbara Hershey) cat si din partea coordonatorului. Pe masura ce presiunile asupra ei cresc, Nina porneste intr-o calatorie spre propriile ei zone intunecate.

Performanta lui Portman e intensa si sclipitoare. In ea vedem pe rand tanara inocenta si reprimata sexual care vrea doar sa isi multumeasca mama, dar si ingerul depravat sexual ce se apropie cu pasi rapizi de independenta si maturitate. Intelegem inca de la inceput ca e nu e “bine”, si pe masura ce filmul progreseaza, putem jalona prabusirea personalitatii ei. In multe scene este inspaimantatoare si isi dovedeste talentul de actrita.

Audienta are parte de o experienta cutremuratoare si viscerala, de la inceput pana la aparitia genericului. Regizorul s-a folosit de experienta castigata, la depresivul film “The Wrestler” si la horor-ul cerebral “Requiem for a Dream”, pentru a crea un film de pe care nu ne mai putem desprinde ochii. Initial, filmul are un ritm lent, dar banuim ca tensiunea se acumuleaza. Odata cu prima scena in care se pierde contactul cu realitatea, prin fata ochilor nostri incepe sa se desfasoare o capodopera a nebuniei, ambitiei, uzurei si a fricii de banal, de comun. E greu de clasificat intr-un gen anume aceste scene.

Este un film care oscileaza permanent intre incantator si ingrozitor. Elementele horror isi fac aparitia de-abia in a doua jumatate, dar filmul nu este dominat de nici una dintre cele doua jumatati.

Contrastul vizual aproape permanent ce e mentinut prin culorile alb si negru sunt aluzii clare la ideile de bine si rau, inocenta si intunecime. Adaugarea oglinzilor sporeste senzatia de ambiguitate si confuzie. Audienta se va intreba in permanenta daca nu cumva se petrece cu totul altceva decat ceea ce se vede.

 

http://www.descopera.org/