Midnight in Paris, plictisul vechi si generatia pierduta

 

Cateodata avem impresia ca trecutul este mai intens, mai semnificativ decat prezentul, insa acest sentiment se evapora odata cu atingerea rece a realitatii. Vremurile trecute sunt atat de ademenitoare pentru ca nu le-am trait, oricat de mult ne-am fi dorit. “Midnight in Paris”, noul film fermecator al lui Woody Allen, isi imagineaza cum ar fi daca aceasta dorinta ni s-ar indeplini. Este un film extrem de romantic, cu toate ca demonstreaza dezamagirea care umbreste fiecare expresie a romantismului. Filmul prezinta caracterul jucaus a lui Allen, gasindu-si inspiratia in schitele comice clasice ale acestuia (cel mai evident in “A Twenties Memory”, in care nasul naratorului este rupt in mod repetat de Ernest Hemingway), insa este prevazut cu fatalismul trist care i-a caracterizat munca in ultimul timp. Nimic nu este nou, dar ce de ne-am astepta la asa ceva din partea unui film directionat spre noutate in mod evident? Si nimic nu este statut, iar Allen reuseste sa scape gratios din capcana construita de admiratorii morocanosi si de criticii nemilosi, care se plang indiferent daca regizorul se repeta sau experimenteaza. Nu este pentru prima data cand Allen gaseste o combinatie credibila intre fantezie si intelepciune. Parisul, poleit si gri, aerisit si melancolic, imun la propriile clisee, filmat superb de Darius Khondji, a contribuit cu siguranta la aceast amestec, asemenea numelor “grele” care care au intruchipat atat de credibil panteonul artistilor nemuritori ai Parisului (cativa castigatori de premii Oscar, precum si Prima Doamna a Frantei - multitalentata Carla Bruni interpreteaza un ghid la Muzeul Rodin, iar Adrien Brody este Salvador Dali). Owen Wilson, intruchiparea personajului specific lui Allen, inalt si relaxat, il interpreteaza pe Gil, un scenograf constant dezamagit care incearca sa-si reinvie visele gloriei literare din tinerete. Gil scrie un roman despre “un tip care este proprietarul unui magazin de antichitati” care se lasa purtat intr-o calatorie virtuala in timp, pe care Parisul o permite numai unui anumit tip de vizitator. Acesta poate sta la o masa la care Hemingway a baut vin, sau chiar Degas sau Baudelaire sau chiar Diderot, daca prefera, si isi poate imagina ca acestia au iesit afara pentru un moment. Insa Gil, prin modalitati intentionat neexplicate de Allen, este transportat inapoi in epoca de aur a Parisului preferata de el. Intr-o seara cand Gil sta bosumflat la o rascruce de drumuri linistita, o masina antica apare din bezna si il poarta la o serata organizata de nimeni altcineva decat Scott si Zelda Fitzgerald (Tom Hiddleston si Alison Pill). Procesul se repeta in fiecare noapte, garantandu-i lui Gil accesul VIP la toate petrecerile generatiei pierdute. Eroii culturali pe care ii intalneste formeaza un catalog remarcabil de cuprinzator al personajelor modernismului care percoleaza Parisul intre cele 2 razboaie, iar Gil reuseste sa faca inclusiv pelerinajul obligatoriu de a o vizita pe Gertrude Stein (Kathy Bates) care accepta atat de gratios sa-i citeasca manuscrisul. Intre timp Gil reuseste sa dezvolte si o pasiune pentru Adriana (Marion Cotillard) care isi petrece timpul in compania lui Hemingway (Corey Stoll) si a lui Picasso (Marcial Di Fonzo Bo) si care isi doreste sa-si schimbe mediul Parisului anilor ’20 cu epoca frumosa, in care lucrurile se intampla cu adevarat. Dezamagirea constanta a Adrianei privind era in care traieste o reflecta pe cea a lui Gil. In Parisul secolului 21, Gil trebuie sa faca fata unei logodnice materialiste (Rachel McAdams), parintilor ei vulgari (Kurt Fuller si Mimi Kennedy) si unui filozof insuportabil Paul (Michael Sheen). Obiceiul lui Paul de a incepe fiecare propozitie cu “daca nu ma insel” demonstreaza clar ca de fapt asta face. El este un alt tip de personaj clasic al lui Allen, pseudo-intelectualul atotstiutor. Daca Paul l-ar intalni vreodata pe T.S. Eliot s-ar bloca la discutii asupra notelor de subsol revizuite din “The Waste Land” in timp ce Gil considera “Prufrock” mantra sa. Daca nu ma insel , “Prufrock” este exact o declaratie a plictiselii puternice, perceptia unei lumi diminuate, aflata in imposibilitatea de a satisface dorinta de sensibilitate,  de care sufera si Gil. Allen trateaza aceasta problema bland si ciudat. Cu siguranta nu poate ignora faptul ca si el, pentru o mare parte a audientei sale, este obiectul unei afectiuni nostalgice, asa cum si Cole Porter, printre altii, este pentru Gil, alter ego-ul sau. Dragostea comuna pentru muzica lui Porter ii permite lui Gil sa creeze o conexiune in prezent (si in viitor) cu o tanara femeie pariziana (Lea Seydoux) care ii demonstreaza ca festisul sau pentru era apusa a Parisului se bazeaza pe o greseala. Parisul este mereu plin de viata, si nu datorita fantomelor mortilor faimosi ci pentru ca este caminul muncii acestora.  Iar scopul acestor lucruri vechi nu este sa ne transporte in trecut ci sa ne animeze si sa ne invie prezentul. Woody Allen a declarat deseori ca nu doreste si nu se asteapta ca munca sa sa supravietuiasca, insa oricat de modest si bine intentionat ar fi filmul “Midnight in Paris” acesta sugereaza cu totul altceva: nu neaparat o ambitie spre imortalitate, cat o dorinta de a lasa ceva in urma, o amintire, sau o arta, daca va place mai mult cuvantul, care sa capteze atentia si care sa solicite admiratia unor calatori singuratici care ratacesc undeva in viitor.

 

 

 

http://www.stilfeminin.ro