Înălțarea Domnului. Ziua când se scutură alunii

 În fiecare zi de joi din a şasea săptămână de după Paşte se sărbătoreşte Înălţarea Domnului, când sufletul lui Isus Hristos se ridică la cer. Se spune că la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer a asistat un personaj, Ispas, după cum este cunoscut. Devenit personaj mitic, el a fost un om bun şi vesel, de aceea oamenii caută să fie bine dispuşi şi să nu-şi caute pricini de ziua lui. Ispas este prăznuit ca un adevărat sfânt şi este ales chiar şi patron al gospodăriilor. Ca la fiecare mare sărbătoare de peste an, şi de Ispas se săvârşesc tot felul de obiceiuri (se taie vârful cozilor la vitele cornute, spre exemplu) şi se fac unele sacrificii, de miei în special.

Leuşteanul te apără de rele

În drumul lor spre cer, unele spirite ale morţilor se pot rătăci. Rămase pe pământ, se transformă în strigoi care fac lucruri rele. De aceea, în noaptea şi în ziua de Ispas se fac unele practici magice de apărare: se culeg şi sfinţesc flori, frunze şi ramuri de alun, nuc, leuştean şi paltin, care sunt bune la descântece. La munte, oamenii sună din buciume, iar în unele sate, fetele şi femeile se încing cu leuştean peste brâu. Ispasul este hotarul pentru semănatul plantelor, în special al porumbului. Tot acum se urcă boii la munte, la păşuni, şi se însemnează mieii, prin crestarea urechilor.

În vechime, sărbătoarea mai era cunoscută şi ca Paştele Cailor sau Joia Iepelor, când se credea că pentru un ceas şi pentru o singură dată pe an caii se săturau de păscut iarbă. În unele legende, caii sunt animale veşnic flămânde, aşa le-a hărăzit Maica Domnului să fie, pentru că tropotitul şi nechezatul lor ar fi deranjat-o în timpul naşterii lui Isus în iesle. Sărbătoarea a fost şi o zi a soroacelor, când trebuiau încheiate diferite înţelegeri. Şi pentru că spre deosebire de Sângiorz (23 aprilie) şi Sâmedru (26 octombrie) sărbătoarea are dată mobilă, care variază de la an la an, importanţa i s-a diminuat treptat, căpătând şi o conotaţie peiorativă. Aşa a apărut zicala „La Paştele Cailor”, adică de a-ţi onora o promisiune la o dată neştiută sau de a-ţi uita cuvântul dat.

„Hristos S-a înălţat!”

La Înălţarea Domnului încep şi iarmaroacele sau bâlciurile anuale, tradiţie foarte veche şi care s-a păstrat în multe localităţi din ţară. Iarmaroacele de Ispas mai sunt cunoscute şi drept iarmaroacele Moşilor, pentru că în vechime târgurile erau pline de străchini, ulcele şi linguri din lemn care vor fi date de pomană de gospodine la Moşii de Vară. Sărbătoarea este dedicată şi eroilor, în fiecare an ei fiind comemoraţi în ziua Înălţării Domnului.

Astăzi se fac pomeni pentru morţi şi se împart mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu. Este ultima zi în care se mai pot vopsi ouă, în care se pregăteşte pasca şi în care se mai foloseşte salutul „Hristos a înviat!, Adevărat a înviat!”.

În ziua de Înălţare oamenii se salută cu „Hristos S-a înălţat!… Adevărat S-a înălţat!”. În unele locuri această formulă de salut se păstrează în toate cele 10 zile până la Rusalii. Despre cei care mor de Înălţare, se crede ca vor ajunge în Rai.

Sărbătoarea este la hotarul dintre primăvară şi vară şi era reper pentru încheierea semănatului la porumb. În general, ce se seamănă după Înălţare se crede că nu va mai rodi. Tot acum se crede că înfloresc alunii, ale căror flori apar doar în noaptea de Ispas şi tot atunci se şi scutură.

Povestea spune că, la naşterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blânzi, însă caii ar fi fost mai nărăvaşi. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decât în ziua de Ispas sau Înălţare (joia din săptămâna a şasea de după Paşte), căreia i s-a spus şi „Paştele Cailor”.

Maura ANGHEL