Reexaminarea „valului belgian” OZN

Reexaminarea „valului belgian” OZN

 

In numarul trecut al revistei Magazin am prezentat cateva date asupra cartii „UFOs: Generals, Pilots and Government Officials Go On the Record”, tradusa si publicata in 2011 si in limba romana, cu titlul „OZN Un mister neelucidat, generali, piloti si oficialitati guvernamentale depun marturie”; in care jurnalista americana Leslie Kean incearca sa adune cele mai convingatoare cazuri OZN, bazandu-se in primul rand pe documente si inregistrari oficiale, ca si pe marturiile de prima mana ale unor militari si politicieni.

 Un prim exemplu examinat in cartea Lesliei Kean este cel al faimoaselor „valuri” care au bantuit cerul Belgiei in anii 1989-90. Au fost raportate atunci aproximativ 2000 de cazuri, dintre care au fost investigate 650, 500 ramanand neexplicate. Peste 300 de cazuri au implicat martori care au vazut o nava la mai putin de 300 de metri, iar peste 200 de observatii au durat mai mult de cinci minute. In unele cazuri, martorii s-au aflat chiar sub nava. Unii observatori au descris aeronava ca triunghiulara, dar s-a vorbit si de alte forme, de exemplu: diamant, trabuc sau ou. In cateva cazuri spectaculoase, a fost mentionata o forma ca de portavion rasturnat cu baza in sus. Cativa martori au vazut nava inclinandu-se, ceea ce a permis observarea unui dom pe partea superioara.

O nava maiestuoasa

 Wilfried De Brouwer, care in perioada respectiva, avand rangul de colonel, fusese seful Diviziei de Operatii din Statul Major belgian al Aerului, declara acum cativa ani: „Sute de oameni au vazut o nava maiestuoasa, cu o anvergura de aproximativ 36,5 metri si proiectoare foarte puternice, deplasandu-se foarte lent, fara sa faca un zgomot semnificativ si, in unele cazuri, accelerand la viteze foarte mari”. Printre martori erau numerosi politisti, care au descris aparitia in mod independent, din locuri diferite, ca si „intelectuali cu pregatire superioara, sincer coplesiti de ceea ce vazusera si care au ramas convinsi ca nu aveau de-a face cu o tehnologie conventionala”. Din pacate, asa cum spunea in 2007 De Brouwer, acestia n-au avut curajul sa depuna rapoarte oficiale. O cunostinta de-a lui, care lucra la NATO, „nu a indraznit sa relateze cuiva observatia, nici macar sotiei sale. Mi-a impartasit aceasta experienta numai mie, cu conditia sa nu-i dezvalui numele real”.

 Un alt martor a fost (impreuna cu nevasta lui), colonelul André Amond, inginer constructor, care, in perioada respectiva, era directorul infrastructurii militare a Fortelor Terestre ale Belgiei. Ei au vazut una dintre aceste aparitii, care zbura la mica inaltime, in timp ce se deplasau cu masina pe un drum de tara. Amond a depus si un raport, insotit de desene, la Ministerul Apararii al Belgiei. Recent el remarca: „Nici pana azi nu a aparut o explicatie”.

 De Brouwer a primit, din partea lui Guy Coeme, ministrul apararii al Belgiei, sarcina sa faca o ancheta pentru a gasi cauza aparitiilor. Eliminand treptat toate optiunile la indemana, investigatorii au retinut ca singura explicatie acceptabila ar fi cea a unor avioane militare experimentale americane. Intr-un document din martie 1990, secret la momentul respectiv dar desecretizat intre timp la cerere, in virtutea legii dreptului la informare, se poate vedea ca De Brouwer s-a interesat daca nu cumva avioanele erau aparate militare americane. Documentul arata in continuare ca partea americana a raspuns ca niciun aparat de zbor al Fortelor Aeriene americane nu operase in regiunea si perioada respectiva. Ulterior, De Brouwer a confirmat ca el fusese asigurat, si in particular, de un oficial american, ca Statele Unite nu aveau niciun „proiect negru”care sa fi putut produce observatiile respective. In 1992, aceasta asigurare a fost repetata si de Leo Delcroix, ministrul de atunci al apararii din Belgia, care mai preciza, intr-o scrisoare, ca „Din nefericire, pana acum nu s-a gasit nicio explicatie (...) Natura si originea fenomenului raman necunoscute”.

 Leslie Kean a obtinut in 2007 declaratii in exclusivitate de la De Brouwer, acum general maior in retragere, declaratii pe care le-a inclus in cartea ei. Generalul arata ca din observatiile facute in data de 29 noiembrie 1989, saptezeci au fost investigate complet si „niciuna dintre ele nu a putut fi explicata pe baza tehnologiei conventionale”. Intre martori erau treisprezece politisti care au raportat observarea obiectului din opt locatii diferite. Au urmat alte observatii in decembrie, apoi multe in 1990. „Martorii intervievati de investigatori au fost sinceri si corecti. Nu se cunosteau anterior intre ei. Cei mai multi au fost foarte surprinsi de ceea ce au vazut si chiar si astazi, dupa douazeci de ani, sunt gata in continuare sa-si confirme neobisnuitele experiente”.

 Obiectele nu au manifestat acte agresive sau ostile, nu au avut loc nici macar interferente radio sau cu instalatia electrica a masinilor. Aparitiile nu au incercat sa se ascunda si, in mai multe cazuri, s-au apropiat de observatorii de la sol. „Unii martori au relatat ca navele au raspuns la semnalele lor, de exemplu stingand si aprinzand proiectoarele cand li s-a semnalizat cu farurile masinilor”. Navele au facut manevre imposibile pentru tehnologiile cunoscute. „Au putut ramane stationare si sa pluteasca la punct fix, chiar si in pozitii neobisnuite, cum ar fi la verticala si/sau inclinandu-se la 45 de grade ori mai mult. Puteau sa zboare cu viteze reduse si sa accelereze extrem de rapid, mai rapid decat orice avion cunoscut (...) Obiectele erau echipate cu proiectoare foarte mari, cu diametrul de peste un metru, capabile sa lumineze foarte puternic solul de la o altitudine de 100 de metri sau mai mult”. De regula, obiectele nu au fost vazute pe radar. De Brouwer arata ca: „Am cazut de acord sa autorizam sistemul de aparare nationala sa lanseze doua avioane de vanatoare F-16 daca se vor mai raporta activitati anormale”. Autorizatia de zbor putea fi data doar daca erau indeplinite urmatoarele doua conditii: (1) observarea unei nave confirmata de politie si (2) daca obiectul a fost detectat de radar.

Explicatii pentru „valul belgian”

 In noaptea dintre 30 si 31 martie 1990 ambele aceste conditii au fost indeplinite. Pilotii care au incercat sa intercepteze intrusul au observat pe radarul avionului „tinte cu un comportament neobisnuit, care sareau peste distante uriase in cateva secunde, accelerand peste limitele fiziologice umane. Din nefericire, nu au putut stabili un contact vizual”. Ulterior s-a dovedit ca o singura camera, de pe un singur F-16, a realizat inregistrari radar satisfacatoare. Daca ar fi fost macar doua inregistrari radar, s-ar fi putut elimina posibilitatea ca ecourile radar sa fi fost produse de interferente electromagnetice. Asa insa, cazul a ramas cu „dovezi insuficiente”.

 De Brouwer declara: „Fortele Aeriene belgiene au colaborat cu autoritatile aviatiei civile, alertasera peste 300 aparate de zbor – inclusiv elicoptere – mai multe statii radar la sol, 500 de piloti, peste 300 de ingineri, 100 controlori de trafic aerian si mii de tehnicieni etc. fara a gasi o explicatie. Insa chiar si in acest context, cativa demistificatori necalificati afirma ca au gasit raspunsul. Obiectivul lor real este sa dezinformeze populatia, sa creeze confuzie si sa ridiculizeze observatiile OZN”.

 Asa zisele explicatii gasite puneau observatiile pe seama unor elicoptere sau a unui avion experimental american, ignorand complet investigatiile facute de marele numar de profesionisti. De Brouwer considera atitudinea aceasta criticabila: „Ne confruntam cu o intrebare foarte importanta: spatiul nostru aerian este violat de intrusi necunoscuti? Afirmatiile false si dezinformarea practicata de persoanele care incearca sa ridiculizeze FAN (fenomenele aerospatiale neidentificate) sunt folosite de aceia care refuza sa accepte ca unele observatii raman inexplicabile si ca ar putea fi vorba de o tehnologie necunoscuta”...

 Acest fapt are si efecte la varf. Asa cum spunea De Brouwer, „niciunul dintre liderii nostri politici nu vrea sa fie implicat in subiectul FAN (...) pentru ca se tem de ridiculizare si de pierderea credibilitatii in ochii publicului”. Militarii prefera sa nu-si depa-seasca limitele responsabilitatilor asumate si, intrucat nu se confrunta cu o amenintare directa, „investigarea FAN observate nu se afla pe lista de prioritati a sefilor militari, care nu vor initia investigatii”. Ei vor considera chiar ca rapoartele primite mai mult ii incurca si le rapesc din timpul consacrat activitatilor curente.

 Explicatiile false pot calma pe moment situatia, dar, treptat, prin repetare, vor crea o atmosfera de neincredere in autoritati. De Brouwer adauga ca „exista o singura solutie si aceasta este sa se spuna adevarul. Iar adevarul este ca Fortele Aeriene nu au putut sa determine originea obiectelor observate de mii de oameni. Nu este usor de admis ca autoritatile responsabile de apararea aeriana si administratia spatiala nu sunt capabile sa gaseasca o explicatie acceptabila, dar, in opinia mea, este mai bine sa recunoastem asta decat sa fie emise explicatii false”.

  „Pe de alta parte, autoritatile militare nu ar trebui sa astepte sa treaca la actiune abia cand vor fi obligate la aceasta (...) Ce s-ar fi intamplat daca aceste nave aeriene ar fi avut intentii mai agresive? (...) Ce autoritate militara indrazneste sa recunoasca faptul ca exista o problema? Oare aceasta politica a strutului reprezinta abordarea corecta?”.

 

 

http://www.revistamagazin.ro