Marturisesc ca, initial, am vrut sa comentez o alta carte scrisa de Stephen King, genul non-fiction, intitulata „On writing” in original (versiunea in limba romana se numeste Misterul regelui. Despre scris, tradusa de Mircea Pricajan si aparuta la Editura Nemira in 2007). Dorinta mea initiala s-a iscat, mai mult ca sigur, nu doar din placerea pe care mi-a provocat-o scriitura excelenta sau multitudinea de sfaturi utile continute in ea, ci si din asemanarea izbitoare dintre unele imprejurari si fapte traite de autor si cele experimentate de subsemnatul (si eu am o mama care provine dintr-o familie de noua frati si care a fost parasita de sot cand aveam doi ani, si eu am fost preocupat de timpuriu sa scriu si am primit o sumedenie de scrisori de refuz din partea editorilor pana cand, in sfarsit, am fost acceptat pentru publicare, si eu am editat cateva revistute pe vremea cand eram scolar etc.).
Totusi, ca sa nu par prea subiectiv si ingamfat, am optat ulterior sa-mi exprim opinia mai detaliata despre romanul aceluiasi rege (King!) al genului horror, intitulat „Cell” in original (Mobilul in limba romana). Personal, consider ca traducerea acestui roman SF este foarte reusita – ca de obicei, Mihai Dan Pavelescu demonstreaza ca este un profesionist desavarsit – insa tin sa fac o mica observatie: mie imi place mai mult varianta „Celular”; cred ca suna mai bine si era chiar mai apropiata de original).
Si acum ca am terminat cu introducerea si cu prezentarea partilor mai putin bune, sa trecem la cuprins si sa va povestesc de ce mi-a placut mie aceasta carte.
In primul rand, pentru ca romanul se citeste cu sufletul la gura; odata ce l-ai inceput, nu-ti vine sa-l mai lasi din mana. Ritmul este alert, iar scriitura-i excelenta, in stilul caracteristic al lui King.
In al doilea rand, mi-a placut povestea, care descrie o lume sumbra, apocaliptica, adica exact genul meu preferat de poveste SF. Iar romanul surprinde foarte credibil o posibila situatie-dezastru, survenita din cauza unui singur apel de celular, ce-si multiplica semnalul pe intreg globul si-i transforma pe toti ascultatorii acestuia in criminali dementi si primitivi. Civilizatia secolului 21 dispare aproape instantaneu, impartind lumea in doua cete: in smintiti si in … nu „misei”, cum scria Eminescu in Scrisoarea III, ci in oameni normali care se straduiesc sa-si recapete si sa-si consolideze bruma de umanitate ramasa dupa socul initial. Este o poveste interesanta despre supravietuire ori, ca sa-l citez pe insusi King asa cum s-a exprimat la pagina 393 a romanului sau, „o poveste palpitanta cu sfarsitul lumii, in care hoardele de telefonari se confruntau cu ultimii normali…” (telefonarii fiind, evident, smintitii, cei afectati de apelul distructiv al telefoanelor mobile).
In al treilea rand, mi-au placut personajele. Actiunea este liniara si ne prezinta un grup de trei eroi – Clay, Tom si Alice – confruntati cu diverse incercari de-a lungul coastei de est a Statelor Unite ale Americii, pe care au pornit sa o strabata in cautarea unei vieti mai bune si a unui camin mai primitor decat citadela arzanda a Bostonului in care se aflau la momentul declansarii catastrofei. Este, daca vreti, un road-novel, un echivalent literar al expresiei road-movie din cinematografie, asadar o carte ce descrie intamplarile si emotiile traite de eroi in timpul parcurgerii drumurilor de-a latul tarii, insa fara ca autorul sa-si propuna solutii moralizatoare ori concluzii facile.
Mi-a placut si ideea ce razbate din cuprinsul povestii la un moment dat, idee rezumata perfect de autor prin alter-egoul sau (profesorul de literatura engleza Ardai) la pagina 207, citez: „noi am ajuns sa stapanim Pamantul nu pentru ca am fost cei mai inteligenti, si nici chiar cei mai rai, ci pentru ca am fost mereu cei mai dementi, cei mai ucigasi ticalosi din jungla”. Cu alte cuvinte, toata tehnologia din lume nu poate sterge acest adevar simplu, dar cumplit. E de-ajuns un mic impuls pentru a reduce sau re-aduce omul la stadiul de animal primitiv.
O tema predilecta pentru Stephen King, regasita in multe romane anterioare (de pilda Shining sau Fugarul, ca sa mentionez doar cateva), pare sa fie forta purificatoare a focului, ce distruge in cele din urma raul absolut. Si aici, ca si in cele doua romane amintite, eroii nostri recurg la aruncarea in aer a unor rezervoare de combustibil, a caror explozie nimiceste sursa malefica, izbavind astfel vremelnic pe OM.
Mai tin sa precizez ca pe alocuri am ras, pe alocuri am plans, ceea ce dovedeste ca romanul traieste, respira o sensibilitate aparte si o intensitate emotionala pe care numai un talent deosebit poate sa le imprime scriiturii. Una peste alta, cartea nu se remarca prin originalitate. Pana si King se copiaza pe sine insusi, deoarece povestea aduce intrucatva cu Apocalipsa, fara a avea insa acelasi suflu epic. Dar cine sau ce mai este original astazi?!…
Trebuie sa adaug, totusi, si ceva ce nu mi-a placut: dom’le, nici mie nu-mi place telefonul mobil, asa cum nici lui Stephen King nu-i place si a tinut sa sublinieze acest aspect in romanul sau, transformand o jucarie minuscula (atat de populara si aproape indispensabila pentru multi dintre noi) intr-o bomba apocaliptica – simbolul degradarii omului care se complace in utilizarea tehnologiei şi a gadgeturilor facile si impersonale. Dar sa nu uitam ca esentele tari se tin in flacoane mici (amintiti-va ce efecte devastatoare are o chestie infima numita atom, daca vrei sa ucizi oameni!)…
Pe scurt, romanul merita citit, pentru ca este foarte bun. Eu i-as da nota 8,80 pe o scala de la 1 la 10. Si sa stiti ca sunt foarte pretentios si zgarcit cu laudele, in genere!
Sursa: http://www.cartidecitit.ro/
Adauga comentariul tau