„Mi-am promis că nu voi trăda muzica niciodată și că o voi descoperi în ritmul meu. Iată că avem deja o viață împreună”

 * dialog cu soprana Luiza Ștefania Torboli, de la Filarmonica de Stat „Moldova” Iași

 

Ce ar fi primăvara fără muzică, fără flori îmbobocite și fără glasuri vesele de copii? Și ce ar fi viața fără prietenie, artă, frumos, iubire și muzică? Despre toate acestea am discutat cu soprana Luiza Ștefania Torboli, de la Filarmonica de Stat „Moldova” Iași, la începutul echinocțiului de primăvară, moment care a dovedit încă o dată că bucuria este doar o alegere, dar are un Rost bine definit.

- Sunteți o soprană apreciată, cunoscută. Cum ați ales muzica? De ce muzică și ce a adus în viața dvs?

- Mulțumesc pentru gândul frumos! Cum am ales muzica? Sincer, nu cred că m-am gândit vreodată că am ales-o eu, ci mai curând că asta îmi era destinat să fac. M-a însoțit de când eram mică și a știut mereu să îmi ofere refugiu, să mă ia în brațe și să mă protejeze atunci când lucrurile nu curgeau în mod firesc. A fost mereu echilibrul meu!

- Privind retrospectiv, care au fost principalele momente care v-au jalonat parcursul? Când și cum ați știut că muzica va fi prima și poate singura chemare?

- Am început de mică să-i deslușesc tainele, la Școala de Muzică din Roman (aflată în casa memorială a marelui Sergiu Celibidache, care acum, din păcate, este în paragină). În spatele unei uși duble ce scârțâia a jale, se aflau ACELE scări care parcă te invitau spre o altă lume, mult mai înaltă, mult mai pe înțelesul meu. A fost primul pas, prima revelație că prin Ea (muzica) pot fi Eu. După patru ani de studiu al viorii, am intrat într-o altă etapă în care m-am apropiat de cântul vocal (coral și solistic). În timpul liceului am urmat cursurile de canto ale Școlii Populare de Artă de la Piatra Neamț. Așa am înțeles ce gen de muzică se potrivea personalității mele. 1990, anul în care am dat bacalaureatul, anul cu alfel de zori, un an în care toate și-au schimbat sensul, a fost începutul unei perioade grele, plină de nebuloase, derivă și căutări. „Nihil sine Deo” - viața m-a purtat spre Iași, decisă să studiez muzica. Nu a fost deloc ușor pentru că era un „da capo”, mi-am dat seama că asta este ceea ce trebuie să fac fiindcă toate elementele se aliniaseră și totul curgea în favoarea mea. Aici le mulțumesc tuturor celor ce au văzut și au crezut în mine mai mult decât poate știam eu. Mi-am promis nu trădez niciodată muzica și să o descopăr în ritmul meu. Iată, avem deja o viață împreună.

- Ați cântat alături de artiști celebri. Vă rog să ne împărtășiți din câteva momente care v-au rămas lipite de suflet. Lângă cine ați simțit că muzica este cu adevărat înălțătoare?

- Cred că Muzica este înălțătoare prin ea însăși, însă interpretarea pe care o primește din partea unui artist cu standarde ridicate poate într-adevăr să facă diferența. Am avut șansa să cresc profesional lângă oameni care cereau mult, pe măsură a ceea ce dăruiau publicului. Mioara și Viorica Cortez, interpretând Requiemul lui Verdi, Gheorghe Roșu și Vlad Budoiu, echipa de aur a Simfoniei a IX a a lui Beethoven, Maria Gherman (vociuța, cum îi spuneam noi) în „Carmina Burana” a lui Carl Orff... Și muuulți alții, nume ce au avut multe de spus și care vor fi înlocuite de altele, pentru că măreția muzicii este nemuritoare. Însă nu e doar despre artiștii soliști, ci și despre cum reușeam noi împreună să ducem la un nivel înalt lucrări dificile, e despre lucrul alături de colegi pentru a crea ceva deosebit și memorabil.

 - Ca în orice carieră, există și o recunoaștere a valorii, dar și momente în care lucrurile nu sunt așa cum trebuie să fie. V-ați simțit vreodată marginalizată din cauza statutului de femeie? Ce ați făcut în acel moment?

 - Lumea noastră, a artiștilor, este foarte subiectivă - poate să placă sau nu ceea ce noi transmitem. Eu o asemăn cu o regiune plină de văi şi dealuri, ești când sus, când jos. Privită din depărtare ai senzația că e în continuă mișcare, ca într-un tablou de Van Gogh. Nu, nu am avut niciodată senzația de marginalizare pentru că sunt femeie, ci mai curând, cred, senzația că trebuie să lupt mai mult ca să depășesc anumite diferențe. „Pasul în spate” și răbdarea mi-au fost mereu aliate în rezolvarea dilemelor.

- Se vorbește mult despre discriminarea feminină. V-ați simțit vreodată discriminată în raport cu domnii? Sau poate cu unele doamne? Cum a fost acel moment?

- Trăiesc într-o lume în care fiecare își are rostul lui în crearea armoniei - discriminare nu există din punctul meu de vedere, dar o doză bună de competiție personală nu lipsește. Au fost momente și momente - personal, după ce le-am „rumegat” le-am trecut la lecții învățate. Între timp, am aflat că nu exista evoluție fără revoluție. Merg însă în continuare pe principiul Fii Tu (a se citi autentic) și încearcă să duci la un nivel superior ceea ce faci.

- Familie, carieră... Cum ați integrat acest roluri în viața dvs? Cum ați reușit să păstrați echilibrul?

- V-am spus că sunt o răsfățată a sorții?? Fac ceea ce îmi place și am avut parte de un soț care a înțeles (sau a acceptat) că lumea noastră, a artiștilor folosește alte orarii, că timpul nostru de studiu depinde mult de imprevizibila componenta emoțională și nu doar de cea pur fizică. Ei bine, că știu când merg la repetiție, dar nu stiu când mă întorc... Sigur că nu e ușor să prioritizez. Ca femeie jonglezi cu rolul de mamă, soție, artist, profesor, în funcție de perioada pe care o tranzitezi. Dacă faci cu bucurie și sinceritate ceea ce faci, indiferent ce, cred că totul se așează pe echilibru. În acestă arie a vieții mele am învățat că nimic nu trebuie forțat, ci lăsat să curgă pentru că toate își au locul lor.

- Dragoste sau carieră? Ce ați alege la un moment de răscruce?

- Nu cred că intru în categoria celor care ar ajunge în situația extremă de a alege, de aceea sunt sigură că aș merge ca și până acum, cu atenție la echilibrul dintre cele două.

- Sunteți implicată și în multe alte proiecte ce nu țin neapărat de sfera muzicii. Ce v-a atras către ele?

- Da, mereu am fost implicată și în altfel de proiecte, mai ales cele care vizează copiii. Inocența și fragilitatea lor declanșează în mine dorința de a-i proteja și susține. Îmi doresc și găsesc mereu câte o cale să dăruiesc mai mult societății. Nu mi-am pus niciodată întrebarea de ce fac ceea ce fac, probabil se datorează firii mele profund umaniste. Cred cu tărie că Omul poate Fi Pentru Om.

- Într-o lume a divergențelor, în care domnii par să domine, ce rol vă oferiți? Și de ce?

-  M-am (ne-am) născut în această lume a domnilor care „par să domine”, însă printre cei mai de valoare Domni pe care i-am întâlnit am auzit o replica ce evident se referea la o femeie „mână de fier în mănușă de catifea” și era spusă admirativ! Din popor știu o altă vorbă - „Bărbatul e capul, femeia e gâtul”... În rest, fiecare înțelege ce, cât și cum poate. Roluri nu-mi pot atribui, însă pot fi un prieten bun, echidistant. Admir oamenii pentru curajul de a-și asuma ceea ce sunt.

- Și dacă mâine ar fi să schimbați lumea, ce ați face?

- Aș face ce mi-ar Rostui Dumnezeu! Idealist, aș spune că îmi doresc să plouă cu empatie, să ningă flori de respect, să ne încălzim cu raze și în brațe de bucurie autentică. Realist, îmi doresc să găsim și să trăim în echilibru!

A consemnat Maura ANGHEL