„Nu există rolul principal pentru toată lumea, asta nu te face un actor mai puțin bun”

 

 

 

- Pianist sau actor? Ce a fost prima dată? Când v-ați decis să alegeți și a doua cale?

- Prima iubire a fost pianul și rămâne cea mai puternică. Muzica este calea pe care mi-am dorit-o și am știut din copilărie că o voi urma. Teatrul a venit mai târziu, ca o completare a dezvoltării personale. M-a ajutat, în primul rând, să tratez o timiditate și o emotivitate exagerată. A fost antidotul la timiditatea care, pentru mine, era o adevărată fatalitate. Nici la capitolul încredere nu am excelat niciodată până în momentul în care teatrul a intrat în viață mea sau eu în lumea teatrului, întâlnire care a avut loc în anii de studenție, pe când studiam pianul la Conservator. Din acel moment am alergat după doi iepuri. Nu am prins cu adevărat pe niciunul, apoi mereu m-am întrebat dacă se merită efortul, dacă nu cumva greșesc pentru că nu reușesc să mă concentrez cu adevărat în nicio direcție. Cumva așa s-a și întâmplat, dar acum știu că am ales cum nu se putea mai bine, că asta era calea mea și nu alta.

- Ce v-a atras la muzică? Ce a adus muzica în viața dvs și a celor din jur?

- Ne naștem muzicali, mai mult sau mai puțin. Copiii au tendința și nevoia de a se dezvolta în primul rând prin artă. Depinde de familie dacă ei fac mai departe mai mult în domeniul artistic sau rămân la stadiul de joacă din copilăria mică. Pe mine, din fericire, familia m-a susținut în orice alegere făcută, mai ales muzica. Eu cânt la pian de când mă știu, iar acum îi învăț pe copii să facă același lucru și simt că fac ceva ce mă face să contribui la viitor. Simt că dezvoltarea lor ca viitori adulți nu ar fi la fel fară educația muzicală pe care le-o ofer.

„Cel mai greu este să lupți cu tine, să nu-ți pierzi încrederea”

- Pe scena Naționalului ieșean ați urcat încă din timpul studenției. Și teatrul face parte din destinul dvs.

- Da, este adevărat, am avut norocul să urc pe scena Teatrului Național încă din primul an de facultate, când m-am simțit cel mai norocos om din lume ieșind pentru prima dată la aplauzele publicului după un spectacol. Credeam într-un miraj pe care ți-l oferă aceasta lume și anume ca va fi ușor și că mă voi simți mereu ca la aplauze. Nu este deloc așa! Sunt momente frumoase și momente grele, în primul rând grele. Sunt multe suișuri și coborâșuri. Cel mai greu este să lupți cu tine, să nu-ți pierzi încrederea. Deși am apărut în multe spectacole, nu am reușit cu adevărat, până acum cel puțin, să am un cuvânt ferm de spus pe scena teatrului. Asta m-a făcut să doresc să renunț de foarte multe ori. Nu există rolul principal pentru toată lumea, asta nu te face un actor mai puțin bun, dar poate însemna o provocare și o luptă cu propria persoană. Actoria face parte clar din destinul meu, fară a putea spune că există un moment care m-a făcut să realizez asta. Fiecare om cu care am lucrat, fiecare regizor, fiecare coleg actor de pe scenă, fiecare experiență este extrem de specială, complexă și unică.

- Ați lucrat cu regizori grei -- Silviu Purcărete, Mihai Măniuțiu, Hausvater. Ce a adus fiecare nou în viața dvs personală, dar și în cea profesională? Sau, reformulat, ce piesă a completat puzzle-ul actorului din dvs?

- Nu se poate face un puzzle fară nici măcar una dintre piesele sale. Fiecare om de teatru pe care l-am cunoscut și-a pus amprenta asupra mea ca om, aă actor sau muzician. Totuși, sunt de părere că niciodată nu este suficient, iar eu nu am ajuns nicidecum, nici măcar pe aproape de vreo suficiență. Sper să existe în viitor cât mai multe experiențe de acest gen și cât mai multe întâlniri cu oameni de teatru de această factură pentru că este un domeniu în care învățatul și lucrul cu tine nu se termină niciodată.

- Aveți un model, există actori care v-au inspirat?

- Am foarte multe modele. Sunt un om norocos pentru că sunt înconjurată de oameni minunați, care mă inspira în permanență să doresc să devin un om mai bun. De la părinți, soț, prieteni, profesorii extraordinari care mi-au îndrumat pașii, colegi, actorii de la Teatru Național, cu toții m-au inspirat și am cules de la fiecare ce am crezut că îmi folosește cel mai bine. Cu toate acestea, mă simt bine în pielea mea, după multă muncă dusă cu mine astfel încât mulțumesc pentru omul care sunt, pentru ceea ce am și ce fac!

„Nu mi-am imaginat vreodată că voi lucra cu copiii”

- Care roluri vi se par mai grele – cele din viață de zi cu zi sau cele de pe scenă?

- Ordinea este cea a priorităților. Acasă este rolul cel mai important pentru mine, cel mai greu, solicitant, provocator, dar plin de satisfacții pe care nu ți le oferă scena. Mă simt acum extrem de responsabilă să cresc doi copii fericiți și împliniți. Apoi este rolul de profesor pe care iarăși îl iau foarte în serios. Cred că vă veni o zi când, sper, scena va fi în topul priorităților. Îmi doresc asta suficient de mult pentru ca dorința să se îndeplinească.

- Lucrați și cu copiii. Ce v-a atras în acest domeniu al educației, al formării lor? Ce vă place cel mai mult la ei?

- Trebuie să recunosc faptul că nu mi-am imaginat vreodată că voi lucra cu copiii, nici măcar nu mi-am dorit să am copii. Am acum doi copii ai mei și mulți cu care lucrez pian și teatru musical. Îmi place la nebunie să fiu mamă și profesor. Am evoluat foarte mult uman și profesional lucrând și înconjurându-mă de copii. Am foarte multe de învățat de la ei și sunt un om norocos pentru că îi am pe acești frumoși, sunt pentru ei un profesor/îndrumător dedicat și implicat.

- Artwork, un proiect frumos dedicat copiilor, care crește. Care au fost momentele pentru care sunteți recunoscătoare că l-ați lansat?

- Artwork (un atelier de artă pentru copii -- n.r.) este un vis devenit realitate, un vis în care a crezut în primul rând soțul meu. El m-a încurajat întotdeauna să am încredere să fac lucrurile așa cum simt. Mulțumesc echipei de profesori cu care lucrez pentru implicarea lor și dragostea față de meseria pe care o au. Momentele frumoase sunt nenumărate, pe lângă premiile obținute (foarte multe, la concursuri și festivaluri -n.r.), feedback-urile extraordinare, copiii fericiți și pasionați de ceea ce fac la Artwork și părinții mulțumiți sunt, mai ales, îmbrățișările de la copiii veniți cu dor de peste vacanță.

- Cum se împacă viața de familia cu cea de pe scenă? Există momente de renunțare?

- Nu se împacă! Cu siguranță trebuie să faci un compromis undeva și de cele mai multe ori asta se întâmplă acasă. Am renunțat la multe oportunități în lumea scenei. NU regret nicio secundă sau poate, toate la timpul lor. A fost o decizie complet conștientă și asumată. Dacă ar fi să dau timpul înapoi de 100 de ori, aș alege familia de fiecare dată.

- Dacă ar fi să definiți spectacolul complet, perfect, cum ar trebui să fie? Dar rolul perfect?

- Perfecțiunea e ceva abstract sau relativ, poate și subiectiv. Cu siguranță e imposibil de atins. Mă bucur de fiecare experiență.

A consemnat Maura ANGHEL