„Spectacolul nu este cel de pe scenă, e cel din mintea şi din sufletul publicului”
Dimensiune font:
Prezent la Iaşi, ca amfitrion la Gala Scriitorilor, actorul Adrian Păduraru a acceptat să răsfoim împreună şi albumul carierei sale, să aruncăm o privire şi asupra scenei, dar şi pe platourile de filmare.
- 35 de ani de teatru. Cum au trecut?
- Nu ştiu, nu socotesc aşa. Când am împlinit 20 de ani de la debut am spus că dacă am prins 20 de minute de teatru e foarte bine. Nu ştii exact cât din ceea ce ai făcut este artă autentică. Nu aş face un bilanţ, eu fiind mereu cu privirea către viitor. Nu aş şti să zic câte roluri de teatru să fi fost, dar au fost câteva extraordinare şi gândul mă duce la Peer Gynt, de la Iaşi. S-au adunat şi vreo 40 de filme, ceea ce este foarte frumos şi va fi foarte greu să realizat atât de multe pentru că se fac puţine. În plus, sunt şi foarte mulţi actori. Înainte de 1989 eram puţini. Acum sunt foarte mulţi actori şi foarte mulţi amatori care o fac pe actorii. În televiziune s-au adunat vreo 10 emisiuni, am făcut radio ani de zile, una la Radio Trei cu Florian Pittiş. Am avut şi spectacole de teatru radiofonic.
- V-am provocat, probabil vă aşteptaţi ca prima întrebare să fie legată de filmul „Declaraţie de dragoste”.
- Nu m-am aşteptat, recunosc, la un parcurs în timp. Da, este un film care mi-a adus şi câteva lucruri mai puţin plăcute pentru că, în general, regizorii români de film m-au lăsat în categoria aia până acum câţiva ani. Acum, Slavă Domnului, chiar primesc roluri de film foarte frumoase şi s-a datorat acest lucru unor regizori străini care m-au distribuit fără să ştie că eu am fost ani de zile junele prim al filmului românesc. Mi-au dat roluri foarte frumoase şi mă duce gândul acum la cel din „Coborâm la prima”, al lui Tedy Necula.
- Şi dacă tot am derulat amintiri, cum arăta teatrul înainte de 1989 şi cum arată acum? Ce vă place şi ce aţi schimba?
- Ce nu îmi place cred că este mai puţin important pentru că procesul este unul adresat publicului. Asta nu înseamnă concesie faţă de public, ci doar să vedem că sensibilitatea spectatorilor s-a modificat. Poate desenul animat, până la un anumit moment, poate videoclipul muzical, filmul de tip american serial cu montaj foarte abrupt au determinat publicul să aibă alte aşteptări. Nu vorbesc doar de valoare, ci de modalităţile de expresie, de asta zic că nu este important dacă mie îmi place sau nu. Astea sunt vremurile, asta este sensibilitatea publicului, în vremurile astea trebuie să trăim.
- Şi totuşi insist, cum era acum 30 de ani?
- Poate că era mai bine din punct de vedere al opţiunilor repertoriale, poate că erau mai solide decât acum. Teatrele propuneau lucruri de mai mare valoare literară decât astăzi. Acum este o prezenţă peste tot a teatrului de bulevard american, fie că e un teatru contemporan românesc scris de oameni cu talent, dar scris în genul bulevardier şi care are succes. Oamenii sunt dispuşi la comedie mai mult, noi înşine suntem aşa, nu putem fi farisei. Eu însumi, în cele mai multe cazuri, prefer comedia unui film la care să plâng.
„S-a mai pierdut şi din respectul faţă de profesii pentru că sunt amatori peste tot”.
- Suntem hedonişti prin definiţie?
- Unii poate da. Cel puţin în cazul meu, bucuria de a trăi este preocuparea mea din ultimii zece ani. Vreau să trăiesc într-o bucurie a vieţii şi să încerc să transmit asta şi publicului. Da, cred că am cam pierdut acest lucru şi nu doar atât. S-a mai pierdut şi din respectul faţă de profesii pentru că sunt amatori peste tot.
- Au un PR mai bun?
- Poate, pe de o parte, pe de altă parte se vând alte lucruri decât valoarea profundă. Există o diluarea în toate domeniile, de la doctoratele care se iau într-o manieră ciudată pentru mine, până la felul în care cineva poate fi actor şi poate face un spectacol. S-a tot promovat prostul gust, dar pe de altă parte, oamenii au cumpărat acest produs. Degeaba ne plângem pentru că este incultura în care am investit. Am cumpărat publicaţii îndoielnice, lumea se uită la emisiuni de bârfă. Cu toţii avem plăcerea de a ne uita prin gaura cheii. E o dorinţă firească să vezi, să afli ceea ce îţi este ascuns de obicei, dar problema ţine de măsură. Mi se pare că pierdem simţul măsurii.
„Nu cred în democraţia şi în liberalismul în artă”
- Şi cum rezolvăm?
- Prin educaţie. Psihologii spun că nu există pedeapsă, ci există consecinţă. Ceea ce ni se întâmplă acum este o consecinţă a faptului că oamenii au finanţat aceste subproducţii care au speculat o latură nu prea plăcută a noastră, că tot vorbeam de privitul prin gaura cheii. Şi atunci nu avem de ce să ne plângem, asta am cultivat, asta am avem.
- Este greu să schimbăm?
- De la sine nu se va schimba nimic. Nu cred în democraţia şi în liberalismul în artă, nu există. Dacă facem un scrutin ipotetic cu toţi oamenii de pe planetă şi supunem la vot că Shakesperare nu a fost genial şi toţi sunt de acord, asta nu înseamnă că Shakesperare nu a fost genial! Cum nici în ştiinţă nu ne putem da cu părerea, aşa cum se face la noi peste tot. Dacă noi nu înţelegem ce a făcut Marie Curie, asta nu înseamnă că nu a meritat Nobelul pentru ştiinţă.
- Ce trebui să facă un actor ca să fie credibil?
- Eu vorbesc doar din dreptul meu şi pot să spun că am încercat să fiu onest cu publicul, dar şi cu mine însumi. O astfel de atitudine vine cu timpul. La un moment dat, te împaci cu tine însuţi, înţelegi că nu trebuie să fii plăcut de toată lumea, e dreptul fiecăruia să facă lucrurile în care crede, dar să le facă plin de bucurie. Eu nu îmi fac profesia pentru bani. Că ei vin, e altceva, dar o fac pentru bucuria mea şi pentru bucuria de a transmite oamenilor nişte lucruri despre care au cred că sunt importante şi dau exemplu din nou Peer Gynt. Dacă din sala de spectacole pleacă măcar câteva zeci de oameni cu întrebarea Cine sunt eu însumi şi găseşte şi răspunsuri, este bine. Avem subpersonalităţi şi avem roluri sociale diferite, dar când vorbesc de echilibrul cu tine însuţi mă refer la asumarea a ceea ce eşti, pe liniile fundamentale ale existenţei tale. Actorul trebuie să facă acest lucru, ca orice om. Lucrurile trebuie făcute pe limbajul epocii cu preocupare şi pentru ziua de zi, şi pentru viitor, când ar putea avea o altă evoluţie, mai bună.
„M-am definit prin intermediul teatrului”
- Actor pe scenă sau şi în viaţa reală? Ce rol jucaţi zi de zi?
- Eu cred sincer că este important să fii cât mai puţin fals sau falsificat în relaţia cu ceilalţi, să fii mereu cât mai aproape de adevăr. Există şi o rezolvare pe care o dă trecerea anilor. E mult mai simplu să spui adevărul, e relaxant, e liber, este acelaşi oricând şi mai are un mare rol – îţi selectează oamenii din jur. Cei pe care îi supără adevărul pe care l-ai rostit înseamnă că nu îţi sunt aproape.
- Ce este ofertant în actoria din teatru şi în cea din film?
- Diferenţele sunt mari, sunt aproape două profesii. Sunt câteva ucruri fundamentale în care se întâlnesc cele două situaţii, dar diferenţele sunt mari. La teatru, vorbesc doar din perspectiva mea pentru că mi-e jenă de vecinătatea oamenilor care îşi imaginează că ştiu tot şi generalizează, este minunată relaţia cu publicul. Pe de o parte, ştiinţific vorbind, actul artistic nu există în afara receptorului. Spectacolul nu este cel de pe scenă, e cel din mintea şi din sufletul spectactorului. În actor e doar o etapă care se încheie în sală. La teatru ai şansa perfectibilităţii de la o zi la alta, de la o reprezentaţie la alta, ceea ce este plăcut şi relaxant pentru că ştii că mâine poţi fi mai bun. La film, mâine nu există. Se filmează astăzi şi atât. Tragem duble, dar în aceeaşi şi dacă nu ai starea potrivită, s-a dus, la revedere... În film, nu există spectatorul care să te ajute, dar e o relaţie mult mai adevărată cu partenerul. Forţa cinematografului trebuie să fie mult mai mare ca să atragă publicul.
- Ce amprentă a pus teatrul în viaţa dvs?
- M-am definit prin intermediul teatrului. Simplu, eu sunt Adrian Păduraru, actor. Mai complicat – sunt Adrian Păduraru, OM. Teatrul te ajută să te cunoşti pe tine însuţi şi pe ceilalţi, să intri în analiza personajului, care este, de fapt, analiza umană. Asta te ajută să înţelegi mai repede sau să înţelegi unele lucruri aşa cum nu le-ai priceput toată viaţa, dacă ai noroc.
- Noroc?
- Da. Sunt profesii care te ajută să te descoperi, sunt mentori care pot face acest lucru. Eu chiar cred că dacă baţi, ţi se deschide. De fapt, nu vorbim doar de noroc, nu e cel mai potrivit termen, totul e consecinţă a ceea ce eşti, a ceea ce afirmi. Ceea ce ne defineşte este nivelul aspiraţiilor. La 20 de ani credeam că sunt oameni talentaţi şi oameni muncitori. Timpul m-a convins că nu este aşa. Fără perseverenţă, fără muncă, fără cizelare, fără nuanţare, lucrurile nu pot ajunge acolo unde vrei.
A consemnat Maura ANGHEL
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau