„Artele vor fi în ultimul vagon al trenului care este pregătit oarecum pentru repornire” muzicianul Vasilica Stoiciu Frunză Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași

  * dialog cu muzicianul Vasilica Stoiciu Frunză, conferențiar universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași

 

Uvertura

- Traversăm o perioadă dificilă, care a afectat toate domeniile şi a obligat instituţiile de spectacole să mute sălile în mediul online. Demersul pare să fi prins la public. Cum vedeţi finalitatea acestei iniţiative? Credeţi în perenitatea acestei idei?

- Dacă la începutul lunii martie mi-ar fi spus cineva ce şi cum vom trăi peste câteva zile aș fi spus că suprarealismul nu şi-a atins limitele, sau că este gluma unei minţi rătăcite. Şi, iată, frica şi boala pun la încercare planeta! Singura obligaţie a fost să se oprească aproape tot, implicit să se închidă uşile instituţiilor culturale pentru toată lumea. Am senzaţia stranie a unui stop-cadru şocant, greu de acceptat, impus de ceva nevăzut care a venit să facă ordine pe planetă fără invitaţie, fără să ceară voie. Indiscutabil, mijloacele electronice pe care le avem acum la dispoziţie sunt extraordinare, spre folosinţă incredibilă cu ceva timp în urmă, în cele mai diverse domenii. De la începutul „noii vieţi” am apreciat eforturile profesorilor de a ţine elevii şi studenţii, pe cât posibil, aproape de şcoală. Am sesizat că, unde a fost posibil, s-a produs repede o formă de adaptare pentru învăţământ la distanţă, ocazie în care, cine are cu ce, cine respectă disciplina specifică, şi-a descoperit noi abilităţi de comunicare online. În domeniile artistice, situaţia nu a impus nimănui obligaţia de a muta sălile în mediul online.

„George Enescu a cântat soldaţilor. Nicolae Grigorescu a pictat pe front. Acum, prin mijloace tehnice, artiştii pot intra în case cu blândeţe să aducă mesajul superior al vieţii prin muzică, teatru, dans, poezie…”

A fost şi este, nu ştim pentru cât timp, o soluţie de mare avarie. Artele nu pot fi doborâte de un virus. Cum să nu fii suport sufletesc şi intelectual pentru cei care, la cele mai diverse vârste, trăiesc cultural, își explorează valenţele? Cum să nu oferi emoţie pentru emoţii mai ales în timpul unui război „încoronat” în care oamenii se iau la trântă cu…ceva. George Enescu a cântat soldaţilor. Nicolae Grigorescu a pictat pe front. Acum, prin mijloace tehnice, artiştii pot intra în case cu blândeţe să aducă mesajul superior al vieţii prin muzică, teatru, dans, poezie… După cum se ştie, această practică nu este nouă. Sunt decenii de când oricine poate să-şi pună acasă un cd, un dvd, poate intra de youtube şi are cea mai bună muzică, cei mai buni artişti, cele mai impresionante spectacole de oriunde. În zilele pe care le trăim

mai original este însă şi un alt aspect pe care îl luăm în considerare. Artiştii contemporani nu vor, nu au de ce să fie daţi uitării şi îşi fac simţită prezenţa prin tot felul de formule care mai de care mai originale, de la dans în bucătărie, pe hol sau în grădină, până la orchestre care încearcă să cânte separat, dar împreună.

Sigur, ca orice lucru nou, acest tip de expunere poate fi atractiv, amuzant chiar, dar deja, după o lună şi jumătate de izolare, efectul începe să se epuizeze. Repetitivă şi lipsită de condiţii de performanţă – din contra, în doze prea mari, poate fi nocivă - iniţiativa nu poate deveni o categorie artistică de lungă durată, se va epuiza de la sine.

Actul I – „Se instalează o capcană periculoasă, cea a nivelului minim de emoţie”

- Pe de altă parte, publicul are acces şi la biblioteci importante din lume, poate vizita muzee importante, se poate bucura de spaţii expoziţionale la care altfel ar fi avut cu greu acces. E un mod de educaţie, dar oare nu pot apărea greşeli în lipsa unor mentori, a unor îndrumători? E suficient doar să ne plimbăm online?

- Depinde de bagajul educaţional al fiecăruia, ce urmăreşte, cât timp alocă pentru contemplare. Sigur că poate fi fascinantă incursiunea prin lumi la care poate nu ai avea acces aievea dar, într-o măsură clară a limitelor, rămâne doar la nivel de documentare. Îndrumătorul, mai bine spus ghidul, direcţionează educaţia prin poveste, analiză, detalii care fac bine înţelegerii şi discernământului. Sesizăm însă că se instalează o capcană periculoasă, cea a nivelului minim de emoţie, inexistenţa experienţei complete, exact ca în cazul privirii cu nesaţ pe ecranul computerului, al unor peisaje montane superbe, din România, Elveţia, America sau de oriunde pe planetă, fără a simţi mirosul reavăn, unic, plin de sănătate şi energie, de verde al pădurii. Oricât de perfectă ar fi filmarea, de frumoasă ar fi povestea, atingerea copacului viu, cu muşchi şi furnici, nu poate fi înlocuită cu nimic, cu atât mai mult de o plimbare online. Sau, ca să fim în „temele” primăverii actuale, este ca atunci când priveşti o pâine proaspăt scoasă din cuptor fără să-i simţi consistenţa miezului, parfumul unic…

- Arta trăită sau tastată? Adică în sală sau online? Cum vedem viitorul şi ce pericole ar fi legate de lipsa legăturii directe cu artiştii? Credeţi că publicul se va îndepărta de sălile de spectacole ori de alte spaţii culturale?

- NIMIC nu se compară cu experienţa vie, în sala de spectacole, de concert, în muzeu, librărie sau bibliotecă. Am urmărit în seara de 25 aprilie, cu interes şi curiozitate, acel mega-concert oferit lumii online de Metropolitan Opera din New York, „At-Home Gala MET”. Prin prezenţele artistice de primă clasă, concertul a fost o oglindă tulburătoare a consecinţelor frânei forţate. Frumuseţea vocilor oamenilor - artişti, ataşamentul firesc pentru scenă şi public, repertoriul superb, originalitatea fiecărei apariţii, au fost puse în balanţă cu locurile de desfăşurare, adică la fiecare acasă, cu dificultăţile calităţii sonore, dar mai ales cu lipsa publicului! Câtă bucurie, atâta îngrijorare. Sesizez, în consecinţă, două tipuri de artă. Cea vie, surprinzătoare, întâlnirea unică şi de cele mai multe ori irepetabilă (ca în cazul muzicii, efemeră) cu capo dʼopera, în sală specifică – de concerte, spectacole, expoziţii etc.- unde există toate ingredientele necesare pentru instalarea acelei taine numită emoţie artistică.

„Greu de precizat dacă publicul, din varii motive, se va îndepărta de spaţiile culturale. Cred că pauza impusă are multe avantaje, unul dintre ele fiind posibila dorinţă de real, de reîntoarcere la viaţa diversă, cum şi-o face fiecare. Şi, când va fi cazul, în funcţie de regulile impuse (!) publicul să dorească suport cultural de calitate înaltă, nu doar cantitate şi iluzie prin entertainment”.

Sursele electronice, fabuloase de altfel, câştigă de mult timp teren în vieţile noastre, creează dependenţe, ajută, salvează, transformă, triumfă, devin room-service arts direct la fotoliul confortabil de casă. Sigur că este o modalitate practică de a ajunge, cu viteza unui click , direct în sanctuare ale teatrului, concertelor, operei, în arhivele marilor biblioteci, în jurul frumuseţilor de arhitectură de oriunde. Audiţia, vizionarea online, pot fi very high- fidelity, balsam pentru urechi, dar nu sunt oare doar substitute ale momentului magic ale tipului de artă remarcat mai sus? Nu rămân tot la nivel de documentare, valoroasă, desigur? Lipsa legăturii cu artiştii de lângă noi, contemporani, mai ales dacă sunt din domenii de expunere scenică - actori, instrumentişti, cântăreţi, balerini…- creează insatisfacţie lăuntrică, imposibilitatea realizării comunicării complete, vii, neprelucrată, necosmetizată, omite aventura cunoaşterii stării de moment căci, înaintea oricărui spectacol sau concert, nici publicul, nici artiştii care repetă, se implică, învaţă, testează, nu ştiu de fapt cum va decurge întâlnirea. Aşa ceva este (aproape) imposibil online. Sigur că ţine de fiecare individ, de bagajul cultural, de educaţie, de curiozitate, de interes.

- Iar artiştii nu lipsesc de pe scenă, chiar în aceste vremuri dificile...

- Se vede clar în această perioadă că artele, chiar în forma de substitut despre care vorbeam, înseamnă, incontestabil, hrană superioară necesară pentru păstrarea şi rezistenţa în situaţie neobişnuită a celui mai sensibil filigran uman, sufletul. S-a apelat repede la beneficiile culturii, ale artelor, la acţiunile deosebite ale instituţiilor de spectacole care au programat şi reprogramat producţiile reprezentative. Se apreciază ideea de citit artistic, de călătorii ghidate prin muzee… oare până când? Şi să nu uităm că locul muzicii bune, al artelor spectacolului este pe scenă, în săli adecvate, cu acustică naturală gândită profesionist, cu locuri confortabile, acolo unde există şansa să se atingă adevărul, mesajul artistic. Greu de precizat dacă publicul, din varii motive, se va îndepărta de spaţiile culturale. Cred că pauza impusă are multe avantaje, unul dintre ele fiind posibila dorinţă de real, de reîntoarcere la viaţa diversă, cum şi-o face fiecare. Şi, când va fi cazul, în funcţie de regulile impuse (!) publicul să dorească suport cultural de calitate înaltă, nu doar cantitate şi iluzie prin entertainment. Nu e speranţă. E încurajare pentru (re)întâlnirea cu artiştii, de (re) conectare la frumos, la capo dʼopere româneşti şi universale. Vom vedea...

Actul al II-lea – „Arta purifică sufletul de praful vieţii de fiecare zi”, de ce nu, şi de virus

- Spuneaţi recent că artiştii vor să dăruiască mereu din arta lor. Sunteţi artist, pianist, ce sentiment aţi trăi dacă, prin absurd, toate concertele dumneavoastră ar fi online? Cum este să cânţi în faţa monitorului, să ştii că sălile sunt goale?

- Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Există în lume o situaţie acceptată, o condiţie - criteriu de selecţie. Este vorba de audiţiile pentru angajamente în unele teatre/filarmonici unde, prima proba se desfăşoară în spatele cortinei, fără a fi cunoscut candidatul. Acestea sunt chestiuni de culise, temporare, premergătoare includerii într-un ansamblu. Amintesc, de asemenea, condiţiile speciale în care se realizează înregistrări, în studiouri, cu tehnică adecvată, desigur fără public, scopul perfecţiunii fiind dominant. Dar concert cu public virtual, cu sală goală, fără respiraţie de ambele părţi, fără feedback este în principiu un non-sens, este frustrant, chiar dacă artiştii vor să dăruiască mereu din arta lor. Condiţiile au rolul lor extrem de important.

„Omul educat, omul cultivat nu prea poate fi orientat greşit; anticipează pericolele şi acţionează după alte planuri strategice decât cele sugerate. Eu pledez pentru libertatea de gândire care îşi trage seva din educaţie şi cultură temeinică, permanentă”.

- Dumneavoastră încurajaţi oamenii să nu aibă rezerve în a păşi în săli pentru muzică. Formule de aşezare în spaţiu vor exista. Cum vedeţi dumneavoastră o reveni în sălile de spectacole?

- Sigur că încurajez. Să nu ne fie frică de emoţia artistică. Mi-aş permite să spun că ar fi bine să luăm în considerare şi puterea vindecătoare, de curăţire, precum spunea Picasso, „arta purifică sufletul de praful vieţii de fiecare zi„ …de ce nu, şi de virus. După părerea mea, există variante, formule bune pentru reajungerea la valoarea actului artistic de anvergura pe care o cere şi o merită. Depinde însă de foarte multe alte coordonate care nu pot fi anticipate şi neglijate. În orice caz, revenirea în spaţii culturale se va face treptat, în timp, cu reguli foarte stricte, poate în acest an…Este clar că trebuie acordată întâietate economiei, să avem răbdare şi să fim bine pregătiţi profesional, să avem mai multe planuri, chiar dacă este posibil să aibă dreptate un violonist francez important care declara recent că artele vor fi în ultimul vagon al trenului care este pregătit oarecum pentru repornire. Şi mai cred că formulele camerale vor câştiga teren.

- Schimbarea atitudinii ţine mult şi de educaţie Cum folosim cultura în educaţie, şi aici nu mă refer doar la arte, ci la tot – cultura gândurilor, a atitudinilor, a obiceiurilor de consum?

- Aceasta este baza, acesta este fundamentul în tot ce facem, în tot ce trăim, în tot ce gândim, de la cultura organizaţională, politică, ştiinţifică, industrială, de afaceri ş.a.m.d., la cultura educaţională şi educaţia culturală, cele două domenii având numeroase puncte de contact, funcţionează după părerea mea în formă de deltă, şi ajungem la domeniul care are rezervată o treaptă solidă, generoasă sus, în vârful piramidei, artele. Procesul de emancipare a educaţiei prin cultură este de lungă durată, necesită seriozitate, răbdare, se construieşte pe principii solide şi bune practici existente, pe adaptarea unor tendinţe noi, sănătoase, pe experienţe şi multă cunoaştere. Lucrul începe în copilărie şi nu se termină niciodată. Odată formate reflexele, orizontul cultural se poate dezvolta, acumulările se structurează întru formarea interioară la nivel superior de civilizaţie. Rezultatul influenţează tot. Gândire, relaţii, atitudini, obiceiuri de consum, conştienţa faptelor. Relaţia educaţie-cultură-educaţie poate naşte cele mai interesante şi aplicabile strategii de evoluţie a unui popor pentru că este motorul esenţial. De aceeaşi importanţă este şi combustibilul care alimentează respectivul motor, a cunoaşte, nu doar a şti, a iubi. Antrenamentul este periculos din păcate, pentru că omul educat, omul cultivat, nu prea poate fi orientat greşit, anticipează pericolele şi acţionează după alte planuri strategice decât cele sugerate. Eu pledez pentru libertatea de gândire care îşi trage seva din educaţie şi cultură temeinică, permanentă.

Actul al III-lea – „ Nu poate fi vorba de carieră artistică în România”

- Sunteţi cadru didactic universitar. Care este mesajul principal pe care îl transmiteţi studenţilor dumneavoastră în formarea unei cariere artistice? De la ce sfat nu ar trebui să se abată niciodată?

- Cu studenţii mei am o comunicare foarte bună, încerc să-i înţeleg, să găsesc echilibru între gândirea mea şi propunerile lor, dorinţele, putinţele, căile de acces la viaţă. Eu niciodată nu dau sfaturi, ci, dacă mi se cere, îmi spun părerea. Principalul mesaj este să fie, să fim lucizi, să ştie că nu poate fi vorba de carieră artistică în România, poate doar de o formă acceptabilă de activitate artistică onestă. Pentru carieră artistică la nivelul secolului XXI este nevoie de ingredient inexistente, din păcate, în ţara noastră, cum ar fi preocupare reală la nivelul statului pentru susţinerea culturii ca domeniu strategic, legislaţie, sistem concurenţial, sistem de impresariat, mobilitate, calitate înaltă în primul rând, profesionalism, public educat ş.a.m.d. Chiar şi aşa stând lucrurile, îi încurajez permanent să-şi depăşească limitele, să fie curioşi, să studieze cu temei ca un antrenament sportiv, să fie pregătiţi pentru bine. Poate cel mai greu obstacol este întreţinerea motivaţiei la cote ridicate. Intervin aici discuţii în detaliu, cu elemente de psihologie şi tact pedagogic în aşa fel încât noutatea, punctul de vedere necunoscut lor, să-i surprindă. Eu respect studenţii, am încredere în potenţialul lor, de aceea le sugerez să fie demni, politicoşi, liberi, creativi, eleganţi, să-şi dorească evoluţie într-o lume artistică plină de capcane şi orgolii. Şi să nu se abată de la mentalitatea de campion.

A consemnat Maura ANGHEL