Bătaie de joc pe bani publici

* paradoxal, românii au ajuns renumiţi în lume prin construcţiile durabile pe care le-au realizat * acasă, însă, se simt parcă „dezlegaţi” de orice reguli şi le pasă prea puţin dacă rezultatele muncii lor durează

În 2005, autorităţile din comuna suceveană Vama au primit o scrisoare de la un constructor austriac, prin care erau anunţate că un pod a ieşit din garanţie. Podul respectiv, construit de austrieci cu un secol în urmă, la intrarea în comună dinspre Gura Humorului, peste râul Moldoviţa (un afluent nu foarte mare al Moldovei), era considerat de localnici „solid de când lumea” şi niciodată nu a existat o problemă majoră legată de construcţie în acest interval, chiar dacă între timp podul a parcurs vremuri de război, inundaţii şi cutremure. Ceea ce pare absolut incredibil însă şi a rămas ca atare în aceste povestiri este şi faptul că pe timpul construirii podului nu s-a risipit ( am spune astăzi că nu s-a furat) nici o piatră măcar „nici de ei, care construiau, dar nici de ai noştri, de frica şi de ruşinea lor”. Austriecii au calculat apoi exact cât se va comporta exemplar rodul muncii lor şi a fost totul conform calculelor.

Ce pot alţii

Podul de la Vama nu a fost singura astfel de construcţie durabilă pe care străinii au ridicat-o în Moldova. Tot austriecii au mai făcut, de pildă, poduri metalice similare celui de la Vama în localităţile Solca, Vatra Dornei, Suceava şi Molid, tot în urmă cu mai bine de 100 de ani, poduri ce au fost refăcute ulterior şi nu prea mai păstrează mare lucru din arhitectura autorilor iniţiali. Italienii au făcut şi ei poduri durabile, la Mălini. Considerate printre cele mai trainice, construite în perioada 1902-1904 pe traseul numit încă de localnici „Drumul talienilor”, au trecut prin decenii fără să aibă nevoie de consolidări, chiar dacă traficul de la vremea când au fost construite era extrem de redus faţă de ceea ce se întâmplă azi. Povestea podurilor de acolo a început când italienii au abordat amenajarea drumului Mălini-Stânişoara-Borca, pentru a realiza legătura strategică între valea Moldovei şi valea Bistriţiei, pe la Borca. Cele trei poduri metalice de pe pârâul Suha, din grinzi cu zăbrele cu calea sus, şi podeţele în boltă din zidărie de moloane de piatră au fost considerate de specialişti mult timp după aceea adevărate lucrări de artă. În urma italienilor au rămas pe drumul spre Obcina Stânişoarei şi podeţele în boltă sau cantonul de drumuri ridicat în 1912, cu zidăria originală. De fapt, italienii au stat 12 ani în Mălini, timp suficient pentru a construi podurile, cantonul şi o şcoală, iar la capătul „Drumului talienilor”, în Obcina Stânişoarei au încununat lucrările cu o cruce din piatră.

Din crucea originală au rămas doar treptele de piatră pe care se urca până acolo, dar în apropiere au fost amplasate o cruce metalică de pe o biserică ce a fost mutată şi o alta, adusă de săteni. Locul se numeşte şi acum, în memoria constructorilor, Crucea talienilor şi a rămas intact chiar dacă acolo s-au dat crunte lupte în timpul celei de a doua conflagraţii mondiale.

Chiar şi ruşii, după război, au construit poduri solide, chiar dacă mai puţin durabile şi dichisite decât ale inginerilor din perioada antebelică. Între 1948 şi 1952, ruşii, prin SOVROM au ridicat între altele podurile de la Vereşti, Costâna, Milişăuţi şi Dăbâca.

Ai noştri, ieri şi azi

Dacă înainte de 1989 se putea face un pod de sute de metri în doi ani, realitatea a demonstrat că, odată intraţi în zodia lui „lasă că merge şi aşa”, alor noştri le-a trebuit tot atât numai ca să se urnească pentru a face un pod provizoriu, şi acela slab.

Exemplul l-a dat tot podul din comuna Vama. Exact după trecerea secolului de garanţie oferit de austrieci, bătrânul pod a început să scârţâie vârtos. Deşi era clar că siguranţa circulaţiei este afectată, specialiştii nu s-au grăbit foarte mult să rezolve problema. Iniţial s-a apelat la soluţii de moment, precum restricţii de tonaj la traficul pe pod, semafoare, restricţii de viteză. Ulterior s-a ajuns la concluzia că podul chiar ar trebui refăcut şi a început sarabanda birocratică pentru realizarea proiectului, alocarea banilor, alegerea constructorului. Greu ca un biet bătrân înţepenit, statul român s-a apucat într-un târziu de treabă şi pentru început s-a construit un pod provizoriu care să-l înlocuiască pe cel secular, până când podul „cel adevărat”, peste un an, doi sau trei, putea fi terminat. Situaţia s-a dovedit însă că nu e simplă dacă lucrurile nu se fac la timpul lor.

Cinci ani de la dezastru

În această vară s-au împlinit cinci ani de când podul vămean a dovedit că lucrul de mântuială, indolenţa altora şi furtul mărunt pot duce la dezastru. În 2007, o ploaie repede de vară a umflat apele Moldoviţei. Nu a fost o viitură straşnică, precum în alte dăţi, şi nici o rupere de nori pe pod. Localnicilor nu le-a venit să creadă ce s-a întâmplat în acea noapte. Unul dintre stâlpii de susţinere ai podului abia terminat a luat-o razna. Podul de piatră s-a sfărâmat, ca în cântecelul din copilărie. Pentru că podul nu a mai putut fi folosit o vreme, Bucovina a rămas ruptă de Ardeal şi tot traficul a fost deviat pe o distanţă mult mai mare, ceea ce a crescut costurile pentru agenţii economici şi a sporit disconfortul şi nemulţumirea generală. Toţi au arătat cu degetul spre proiectanţi şi constructori, dar pentru cei avizaţi a fost clar că nimeni, oricât de inconştient şi nepăsător ar fi, nu poate comite voluntar în timpul lucrărilor o astfel de gafă colosală.

Constructorii, o mare firmă ieşeană, au simţit pe propriul buzunar catastrofa de la Vama şi au refăcut până la urmă podul. Lucrarea finală a fost inaugurată în aplauzele localnicilor.

La fiecare ploaie însă, sătenii privesc cu grijă spre pod şi se întreabă dacă va rezista măcar pe un sfert din durata celui din timpul austriecilor.

Andrei Călătoru