Bogdan Tănasă: „O sută de grame de omenie nu poţi cumpăra de la niciun magazin!”

* dialog cu Bogdan Tănasă, inițiatorul proiectului Casa Share, omul faptelor bune, cel care a ajutat spitalele ieșene să treacă mai ușor prin pandemie, cel care ajunge mereu acolo unde statul, uneori și tot mai des neputincios, coboară brațele

- Bogdan, aș începe solicitându-ți o concluzie, pe care ne-o poți împărtăși după experiența pe care ai trăit-o, în timpul pandemiei, cu instituţiile sanitare. Care este adevărul privind dotarea spitalelor noastre?

- Din ceea ce am vorbit cu cei în măsură să-mi răspundă la anumite întrebări, situaţia este acum bună. La început au existat multe probleme privind aprovizionarea cu produse destinate luptei împotriva noului coronavirus, dar asta se pare că a trecut. De fapt, de asta am şi fost noi acolo, la început, iar ajutorul nostru, constând în echipamente medicale, a fost foarte important şi a venit exact când trebuia. Din ceea ce spun medicii, acum, situaţia este sub control.

- Cât de dificil este să aduni fonduri pentru aşa ceva? Sunt receptivi românii?

- Eu ajut oameni de vreo şase ani, de când am demarat proiectul cu Casa Share. O fac pentru cei sărmani, pentru bătrâni, pentru copii, pentru educaţia lor. Casa Share a fost ca o valvă de presiune. Oamenii căutau să ajute, dar căutau pe cineva credibil, pe cineva care chiar face ceea ce spune. Cât privește pandemia, mi-a fost mai greu la început, înainte să apară la noi primele cazuri de coronavirus. Am fost pe la diferiţi oameni, pe la diferite firme, am încercat să-i mobilizez, dar nimeni nu mă băga în seamă. În schimb, când a ajuns virusul la noi şi am realizat cu toţii că avem chiar o mare problemă, oamenii au înţeles că, în primul rând, nu mai ajută copilul de la Bivolari, Andrieşeni, Popricani, Tanzania sau chiar Nepal. Ei au înţeles că, implicându-se, se ajută pe ei înşişi. A fost un moment foarte important, pentru că nu este deloc uşor să aduni bani de la oameni.

„Acum trebuie să ducem la spital trei monitoare wireless care verifică toate funcţiile vitale, la Secţia ATI, aparate ce transmit în camera de gardă eventualele probleme la pacienţi. Sunt trei monitoare care costă 25.000 de euro, dar sunt lucruri importante, care vor rămâne şi după pandemie”.

- Oamenii ajută, de regulă, o cauză anume, un spital anume, sau se adună în jurul ideii de a face bine?

- Acum, cu pandemia, oamenii donează, în general, pentru protecţia medicilor. Au dat la început pentru teste, pentru că era foarte important să testăm, să izolăm, nu era aparatură de testare... Dar s-a adus și aparatură, au ajuns și testele. Sigur, au fost unele companii care s-au axat pe anumite spitale, pe anumite lucruri, la donat, şi am fost nevoiţi să facem asta.

- Sunt mai numeroase companiile cele care donează, sau oamenii simpli sunt mai săritori?

- Au donat oameni din toate categoriile sociale. A fost o unitate foarte bună, cel puţin la nivel de Iaşi, unde oamenii au fost săritori. Au fost companii care şi-au dat seama că, astfel, îşi protejează proprii angajaţi, dar şi oameni simpli, foarte mulţi oameni de rând, săritori. La astfel de vremuri, când greul devine şi mai greu, astfel de gesturi contează. Este foarte important ca tu să arăţi că faci ceva, iar oamenii te susţin foarte mult. Eu asta văd.

- Începuturile pandemiei au fost extrem de dificile... medicii strigau că nu au echipamente şi chiar plecau din sistem, după ce statul, care nu avea nici resurse, nici organizarea necesară pentru a gestiona aşa ceva, cobora uşor braţele...

- Nu ştia nimeni ce va fi. Eu văzusem ce se petrece în Italia și în Spania şi, provenind din business, m-am interesat ce trebuie prin spitale, întrebând în stânga şi în dreapta. Am sunat în Coreea, am făcut contractul pentru aparatul de testare chiar atunci, n-am lăsat să treacă nici măcar o zi! Bine.... m-am interesat ce ne trebuie, că nu poţi duce aşa ceva în spital ca pe un televizor, şi ne-a trebuit acreditare de la Agenţia Naţională a Medicamentului şi Controlului Sănătăţii, de la Ministerul Sănătății, partea de laborator, că firma este acreditată, multe alte avize.. Toate acestea le-am discutat şi am mers la pasul următor, dar atunci, fără amânări, o chestiune de ore!

- Ce fel de aparatură ai donat Spitalului de boli Infecțioase din Iași?

- Un aparat de testare cu o capacitate maximă de 450 teste pe zi. Aparatul va fi folosit şi după pandemie, pentru diferite probe. Am mai dus, apoi, un aparat foarte important, de dializă renală. Plus alte materiale, dezinfectanți... Acum trebuie să ducem la spital trei monitoare wireless care verifică toate funcţiile vitale, la Secţia ATI, aparate ce transmit în camera de gardă eventualele probleme la pacienţi. Sunt trei monitoare care costă 25.000 de euro, dar sunt lucruri importante, care vor rămâne şi după pandemie. Am fost acuzat de unii, între ghilimele, că după pandemie spitalele nu vor mai folosi aceste aparate, că ar fi trebuit să las statul să facă...

„Am stat nopţi întregi cu telefonul la ureche, vorbind în Coreea, prin China, prin toate colţurile lumii. Am intrat pe whatsapp cu un grup de firme şi am găsit una care face import direct din China, am închiriat un avion din Belarus să ne aducă marfa din Shanghai direct la Bucureşti, căci la DHL era foarte scump şi riscam să se facă tranzit şi să nu ne accepte marfa prin alte ţări. A fost mult efort, dar eu nu sunt aici să vă spun că a fost greu, ci să vă spun că se poate!”

- Şi de ce n-ai lăsat statul să facă?

- Statul era atunci, din ceea ce am văzut eu, neputincios, că erau carenţe, aveau probleme, nu exista personal... Şi am decis să ajut în aceeaşi clipă!

- Aparatul costa 25 de mii de dolari, apoi preţul s-a dublat...

- Eu am fost la spital, unde se primise o ofertă de la o firmă ce livrează echipament medical, iar aparatul era 25 de mii. Din nefericire, nu era de calitate şi mă bucur că am renunţat la timp la achiziție. Am găsit imediat un aparat de ultimă generaţie, care face multe teste, dar suma a crescut la 55.000 de euro.

- Banii i-ai avut sau a trebuit să-i aduni peste noapte?

- Nu i-am avut, dar am dat repede telefoane. Am stat nopţi întregi cu telefonul la ureche, vorbind în Coreea, prin China, prin toate colţurile lumii. Am intrat pe whatsapp cu un grup de firme şi am găsit una care face import direct din China, am închiriat un avion din Belarus să ne aducă marfa din Shanghai direct la Bucureşti, căci la DHL era foarte scump şi riscam să se facă tranzit şi să nu ne accepte marfa prin alte ţări. A fost mult efort, dar eu nu sunt aici să vă spun că a fost greu, ci să vă spun că se poate!

- Dar binele, pentru că mai mereu se uită, trebuie reamintit...

- Sunt obişnuit să arăt că se poate. După şase ani de astfel de acţiuni, uşor-uşor, se remodelează societatea, iar oamenii, prin exemple pozitive, se schimbă în bine. Nouă ne lipsesc exemplele pozitive în societate. Ne lipsesc personalităţi, căci nu mai avem ceva gen Nadia, Hagi... asta ne lipseşte! E greu să uneşti societatea, oamenii... să dezbini e foarte uşor! Oamenii se unesc mai uşor la a distruge ceva, decât la a construi.

- Dar acum s-au unit...

- În cazul acesta, cu pandemia, ieşenii s-au mobilizat extraordinar. Totul, însă, este să arăţi că faci ceea ce spui. Eu cred că, la nivel înalt, dacă cineva arată că face ceea ce spune, noi, românii, vom fi alături de el, pentru a ne reconstrui ţara. Aşa gândesc eu, că este foarte important să faci ceea ce spui.

- Sunt mai uniţi românii acum?

- Da. Au fost mai uniţi acum faţă de perioada de dinainte de pandemie.

„Avem în lucru un centru de zi privind educaţia copiilor, primul proiect de acest gen al nostru. O să-l facem pentru că, spun cu sinceritate, nu se mai poate face nimic fără educaţie. O s-o luăm de jos de la talpă, clădind sau schimbând mentalităţi”

- Vei continua proiectul Casa Share, cred. Cum stau lucrurile acolo?

- Continuăm. Avem Casa Share 23 în construcţie, apoi casa unui bătrân, de 73 de ani, care a ars şi trebuie să o reconstruim. Normal, suntem la casa 30, dar cum sunt reconstrucţii de case arse sau anumite lucrări, nu le punem la socoteală decât pe cele ridicate de la temelie.

- Iar la mijloc sunt - cum altfel? - foarte mulți bani!

- Aşa este, dacă luăm în calcul faptul că le dăm până şi prosopul de pe calorifer, case mobilate de la zero şi, credeţi-mă, din 300 de copii salvaţi vreo 16 sunt acum adulţi, cu joburi, produc taxe şi impozite şi ajută mai departe cu experienţa pe care au dobândit-o alături de Casa Share.

- La ce alte proiecte ți-ar plăcea să te înhami?

- Avem în lucru un centru de zi privind educaţia copiilor, primul proiect de acest gen al nostru. O să-l facem pentru că, spun cu sinceritate, nu se mai poate face nimic fără educaţie. O s-o luăm de jos de la talpă, clădind sau schimbând mentalităţi. Deocamdată mai avem puţin de lucru la acte, dar este în lucru, am depus actele pentru certificatul de urbanism şi vom depune apoi pentru toate avizele.

- Un proiect destinat copiilor cu posibilităţi reduse...

- Ce se întâmplă... copiii merg la şcoală, dar la amiază, când revin acasă, în familii, de multe ori dezorganizate, pe care eu, nefiind instituţie a statului, nu am puterea să le schimb, sunt folosiți la muncile câmpului. Apoi, când ajung seara acasă, mai primesc câteva înjurături şi a doua zi o iau de la capăt. Eu vreau ca de la ora 12 să-l luăm pe copil de la şcoală, să-i dăm să mănânce, şi apoi îi dăm educaţie. Tot în aceste centre vor învăţa şi o meserie. Am făcut parteneriate cu mai multe firme în acest sens... Cei care pot vor merge la liceu şi îi vom spijini, cei care nu pot, vor învăţa o meserie.

- S-a alăturat multă lume acestui proiect?

- Deocamdată, doar prietenii apropiaţi, care sunt săritori. Vor fi între 50 şi 80 de copii. E mai greu să faci primul centru, pentru că, apoi, dacă arăţi că ai făcut, puterea exemplului face restul!

„N-am vrut să-mi reproşeze copiii că n-am făcut ceea ce trebuia făcut. Am luat hotărârea, împreună cu soţia, deoarece avem acasă un copil mic, să merg să stau în casa părintească, la ţară. Mi-am pus eu un pat acolo şi o saltea și am trăi așa 45 de zile”

- Unde credeţi că statul acţionează greşit în această problemă?

- Nu pot să-mi dau cu părerea, pentru că sunt foarte rezervat, dar, din experienţa mea, statul trebuie să facă ceva neapărat pe partea de educaţie la copiii sărmani. Nu ştiu ce programe anume sunt necesare, nu sunt eu în măsură să spun asta, dar am început aceste centre de zi prin care vrem să educăm copiii sărmani.

- Care sunt, din nefericire, foarte mulţi.

- Da... mulţi şi le e din ce în ce mai greu, iar dacă-i laşi aşa, vor ajunge să facă de câteva ori mai mult rău decât fac părinţii lor astăzi.

- Ce satisfacţie ai când ajungi seara acasă, ştiind că ai ajutat pe cineva să iasă din sărăcie, dintr-o perioadă extrem de dificilă a existenţei sale?

- Nu pot transmite asta.... Dacă aş avea o aplicaţie să pun degetul acolo... Dar spun la toată lumea: o sută de grame de omenie nu poţi să o cumperi de la niciun magazin. Omenia, compasiunea, nu ai cum să le cumperi! Eu, seara, când ajung acasă, mă simt foarte mulţumit. Acum, pe timpul pandemiei, am stat 45 de zile departe de familie, să-mi pot ajuta semenii.

- Dar familia ce spune?

- Familia în primul rând mă susţine, căci fără spijinul lor nu aş fi făcut nimic! Prima reacţie a soţiei, la pandemie, a fost: tot tu?! Dacă nu mă implic, i-am spus, îmi voi reproşa mai târziu, căci eu pot urni oamenii. N-am vrut să-mi reproşeze copiii că n-am făcut ceea ce trebuia făcut. Am luat hotărârea, împreună cu soţia, deoarece avem acasă un copil mic, să merg să stau în casa părintească, la ţară. Mi-am pus eu un pat acolo şi o saltea și am trăi așa 45 de zile.

„Chiar acum sunt din nou în drum spre Plugari, unde a luat foc casa unui bătrân, să ajut. Acolo, în vecini, era un copil care făcea o undiţă din nişte plasă... Eu am găsit scule de pescuit la nişte prieteni, le-am dus şi nu pot să vă spun ce îmbrăţişare mi-a dat copilul acela mie! Nu pot explica asta în cuvinte”

- Genul acesta de bine total e tot mai rar... mai sunt asemenea exemple?

- Mai este părintele Damaschin, care face lucruri minunate şi pe care-l ştim cu toţii... Dar oamenii au prins încredere şi chiar mă sună din diferite judeţe: domnule Bogdan, vrem să facem ca dumneavoastră, ne daţi voie? Cum să le dau eu voie, ce sunt eu? Faceţi bine, oameni buni, că nu e nevoie de acordul nimănui să faceţi bine! dar ei gândesc bine: dacă Bogdan, ăla, de la Iaşi, a putut să ridice 30 de case, eu n-oi putea ridica o amărâtă de casă la mine în judeţ? Asta e puterea exemplului! Niciodată, însă, nu vei mulţumi pe toată lumea, dar, în schimb, cei care îţi urmează exemplul îţi dau o satisfacţie internă extraordinară! Dar satisfacţia asta nu se poate descrie în cuvinte. Chiar acum sunt din nou în drum spre Plugari, unde a luat foc casa unui bătrân, să ajut. Acolo, în vecini, era un copil care făcea o undiţă din nişte plasă... Eu am găsit scule de pescuit la nişte prieteni, le-am dus şi nu pot să vă spun ce îmbrăţişare mi-a dat copilul acela mie! Nu pot explica asta.

- dar sunt, bănuiesc, și perioade în care nu se poate face mai nimic...

- Am avut şi perioade în care am stat, dar nu mă simţeam în largul meu. Odată ce ai acest „drog” de a face bine, pe care eu îl am de la mama și de la tata, nu te poţi opri. Trebuie să continui. Nu sunt decepţionat de oameni, de societate... Societatea este aşa cum este, toţi trăim în ea, nu o putem face să dispară, dar o putem ajuta, prin fapte bune.

- Şi vin din ce în ce mai mulţi oameni alături de tine...

- La început eram doar eu pe pagina de socializare Casa Share şi-mi dădeam singur like, iar acum suntem 260 de mii de oameni care urmăresc o idee şi o faptă bună.

A consemnat Dan M.BREZULEANU