Ce model de regionalizare ar trebui aplicat în România?

* trei sunt cele vizate de autorităţi - polonez, german şi francez * niciunul nu poate fi aplicat însă ca „o mănuşă” * fiecare dintre sisteme are particularităţile sale, fiind necesar ca autorităţile române să vină cu propria expertiză * regionalizarea ar trebui implementată de la 1 ianuarie 2014

Cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”continuă campania de informare a opiniei publice asupra oportunităţii regionalizării ţării. În ediţia de astăzi punem în oglindă cele trei sisteme vehiculate la nivel politic ca sursă de inspiraţie - polonez, francez şi german. Articolele publicate anterior în cadrul acestei campanii pot fi vizualizate pe wwww.ziarulevenimentul.ro la secţiunea „Regionalizare”.

Politicienii români au vorbit în contextul regionalizării de trei modele principale ca sursă de inspiraţie: polonez, francez şi german. Actualul sistem administrativ are la bază fundamente franceze, însă specialiştii afirmă că o implementare a regionalizării după modelul Franţei nu ar duce la o reducere a birocraţiei. Cel mai agreat este cel polonez, sistemul arătându-şi din plin eficienţa în contextul absorbţiei de fonduri europene, în timp ce modelul german este unul federalist, cu puţine şanse de aplicare în România. Planul autorităţilor române este ca proiectul regionalizării să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2014, după ce, în toamna acestui an, va fi convocat un referendum pentru modificarea Constituţiei pentru introducerea regiunilor în legea fundamentală. Recent, vicepremierul Liviu Dragnea a precizat că proiectul regionalizării va fi adoptat, ulterior, prin asumarea răspunderii de către Guvern.

Modelul polonez, un succes cotestat
Procesul de descentralizare în Polonia a început încă din anul 1990 prin asigurarea autonomiei la nivelul administraţiei publice locale. Împărţirea în voievodate (regiuni) a venit mult mai târziu, după aproape zece ani. Cele 49 de unităţi administrativ-teritoriale au format un număr de 16 regiuni cu rol de conducere la nivel regional, cu un parlament local şi un consiliu executiv. Actul privind Autonomia Voievodatelor a fost adoptat în iunie 1998 şi a intrat în vigoare în ianuarie 1999. „Cele 16 voievodate formează nivelul cel mai înalt al împărţirii teritoriale a Poloniei. Puterile administrative sunt împărţite de către guvernatorul desemnat de guvernul central - voievodul şi consiliul ales de cetăţeni care alege executivul şi este condus de un mareşal. Un voievodat este o entitate juridică şi poate promulga legea la nivel local. Primul-ministru şi voievodul supraveghează activităţile administraţiei voievodatului, iar camera de audit - activităţile financiare”, se arată într-un studiu al Fundaţiei Soros. Baza reformei administrative s-a făcut pe un model nou structurat pe trei nivele: comună, district şi voievodat. Comunele sunt de două feluri, rurale şi urbane, şi au un sistem de conducere similar cu cel român. Districtele sunt entităţi cu o populaţie de circa 100.000 de locuitori.

Regiunile au controlat direct un sfert din fondurile UE
Polonia a intrat în Uniunea Europeană în 2004, iar în primul exerciţiu bugetar puterea regiunilor a fost una limitată. Însă, în perioada 2007 - 2013, cele 16 regiuni au avut control direct asupra unui sfert din fondurile europene oferite Poloniei, suma fiind de aproape 25 miliarde euro. Funcţionarea autorităţilor regionale ca organisme de management a dus statul polonez pe primul în Europa din punct de vedere al gradului de absorbţie. Potrivit unor studii europene, un aspect important în atingerea acestui deziderat a constat în forţa Poloniei de a negocia cu Comisia Europeană programe operaţionale regionale în funcţie de nevoile specifice ale fiecărui voievodat. În studiul realizat de Fundaţia Soros, se subliniază că cele mai multe priorităţi diferă de la regiune la regiune, iar punerea în aplicare a acestora se realizează în contextul structurii socio-economice şi a strategiei de dezvoltare zonală. Majoritatea atribuţiilor în implementarea programelor europene au fost delegate către autorităţi regionale de auto-guvernare, care au identificat proiectele şi au îndeplinit un rol de audit, monitorizare, certificare şi verificări ale plăţilor. Principalele linii de acţiune au fost infrastructura, sănătatea şi educaţia. Deşi succesul Poloniei în absorbţia fondurilor europene nu poate fi negat, sunt voci care găsesc unele vulnerabilităţi la modelul polonez, susţinând că acesta a adâncit decalajul economic dintre zonele sărace şi cele mai dezvoltate.

Modelul francez, sufocat de birocraţie
Primele discuţii concrete privind regionalizarea au apărut în la începutul anilor 1950. „În Franţa, regionalizarea a fost mai întâi administrativă. Structurat iniţial pe două paliere, sistemul administrativ francez s-a caracterizat, timp de aproape două secole, pe lângă centralizarea excesivă şi printr-o mare fragmentare. Este motivul pentru care în anii 1950 a fost instituit un nivel administrativ superior, regional. Delimitarea regiunilor a devenit efectivă în noiembrie 1956. (...) Transformarea regiunii în colectivitate teritorială deplină, în 1982, a fost modificarea legislativă cea mai importantă”, se arată într-un studiu de specialitate realizat în urmă cu câţiva ani. În 1969, generalul de Gaulle a propus introducerea regiunilor în Constituţie, dar referendumul constituţional a fost respins.

Regionalizarea Franţei a fost definitivată în 1992
Eforturile depuse de preşedintele Georges Pompidou au dus la înfiinţarea autorităţile regionale (Consiliul Regional şi Comitetul Regional Economic şi Social, acest ultim for cu rol consultativ) în 1972. Ulterior, o serie de atribuţii guvernamentale au fost delegate, iar în 1986 a avut loc prima alegere prin vot direct a consilierilor regionali. Şase ani mai târziu este finalizat şi procesul de regionalizare printr-o lege în care se reglementează că administrarea teritorială este asigurată de comunităţile regionale descentralizate şi de către serviciile transferate ale statului. Fundamentul constituţional a venit mult mai târziu, în anul 2003. Consiliul Regional este forul de conducere al regiunii cu rol executiv, corespondentul agenţiilor de dezvoltare regionale române fiind Autorităţile de Dezvoltare Regionale, secretariate generale care funcţionează în cadrul administraţiei regionale. În prezent, principalele atribuţii la nivel regional sunt în sectoare precum educaţia, pregătirea şi formarea profesională, iniţierea de proiecte regionale şi organizarea şi finanţarea transporturilor. Specialiştii afirmă că modelul francez este depăşit din cauza unei birocraţii excesive, precum se subliniază şi într-un raport întocmit la solicitarea fostului preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy. Actul notează că atribuţiile autorităţilor regionale sunt similare cu cele dintr-un nivel administrativ inferior, concluzionând că „regiunile trebuie întărite, departamentele desfiinţate (100 la număr - n.r.), iar comunele comasate (de la 36.000 la 6.000 – n.r.)”.

 

 

Modelul german, aproape imposibil de aplicat în România
Un sistem cu puţine şanse de a fi aplicat în România din cauza particularităţii sale este cel german. Specialiştii afirmă că federalizarea Germaniei a avut două motoare specifice: apartenenţa cetăţenilor la regiuni istorice şi situaţia în care s-a aflat Germania după cel de-al Doilea Război Mondial. Neadoptarea unui sistem german este susţinută chiar şi de primarul Sibiului, Klaus Iohannis, care a subliniat, recent, că România nu poate prelua un astfel de model întrucât "Germania este republică federală, iar România stat naţional". Germania numără 16 landuri, fiecare având o constituţie proprie, în plus faţă de legea fundamentală a statului federal, propriul guvern şi propria legislaţie în domeniile care ţin de competenţa acestora, fiind vorba în special de educaţie, cultură şi poliţie. Prin propria reprezentanţă la nivel central, landurile intervin în politica generală, în condiţiile în care unele dintre acestea şi-au deschis birouri la Bruxelles pentru a influenţa decizia şi la nivel european, din această categorie făcând parte cele mai bogate state, Bavaria şi Hessen.

Ce modele a identificat Parlamentul României
Într-un studiu realizat de Parlamentul României în anul 2011 au fost identificate patru modele europene de regionalizare: francez, german, anglo-saxon şi scandinav. Cel mai răspândit este cel francez, tradiţia napoleniană fiind sursă de inspiraţie pentru Italia, Spania, Grecia, precum şi alte ţări din Europa Centrală şi de Est. Potrivit studiului citat, modelul se bazează pe centralizarea autorităţii, uniformitate şi simetrie. Austriecii şi olandezii au adoptat un model german care recunoaşte entităţi intermediare de autoritate, în timp ce modelul anglo-saxon, prezent în Marea Britanie, nu identifică statul ca personalitate juridică. Suedezii şi finlandezii au un sistem bazat pe modelul francez, aportul celor două ţării creând diferenţe mari în privinţa măsurilor de descentralizare. În majoritatea ţărilor în care s-a făcut procesul de regionalizare, reorganizarea administrativ-teritorială a venit la pachet cu transferul unor atribuţii guvernamentale privind colectarea taxelor şi împărţirea resurselor la nivel regional. „În multe state europene, procesul descentralizării a avut, în principal, tendinţa regionalizării, creându-se nivelul teritorial regional (Cehia, Slovacia, Danemarca, Slovenia) sau prin consolidarea autonomiei regionale existente (Germania, Spania, Italia, Franţa, Polonia). Crearea regiunilor în noile state membre (Ungarua, Lituania, România) a constituit prilej de noi experimentări”, se precizează în studiul parlamentar, citat de cursdeguvernare.ro.

Pagină realizată de Alex Andrei