Crăciunul 2.0, cu julfă și Jingle Bell

 

Imediat ce am păşit în ultima lună din an au început colindele. Le auzi peste tot – în tramvai, la automatele bancare, pe telefoanele mobile, în reclamele TV, la radio! Mai rămâne puţin şi vor deveni fond sonor inclusiv pentru claxoanele maşinilor. Nu e rău şi este firesc să ne bucurăm că vine Crăciunul, ca va urma Revelionul şi că este o lună când ne facem daruri (de parcă în timpul anului ne-ar opri cineva!). Mă supără doar faptul că aproape toate sunt colinde capitaliste. Jingle Bell a devenit mai ceva decât imnul naţional. Aud refrenul măcar o dată pe oră şi poate nici asta nu m-ar supăra dacă proporţia difuzărilor ar fi egală cu cea a colindelor româneşti. Peste tot sunt ornamente străine, colinde străine, totul e „OK” şi „Fun”, Crăciunul e motiv de „Relax”, nimic nu mai este „Frumos”, „Blând” şi „Românesc”.
„Măruţ, Mărgăritar” e prea neaoş, „Sus la Poarta Raiului” e cam departe, iar „Trei Crai de la Răsărit” sunt doar o poveste. Tradiţiile româneşti sunt uitate şi că de la an la an tot preluăm de la alţii. Nu sunt urâte, dar nu sunt ale noastre! Sărbătorile sunt o tradiţie, Crăciunul aparţine familiei!
E chiar caraghios să ne gândim la piftie şi cârnaţi în timp ce fredonăm colinde americane şi ne urăm „Merry Christmas”! Eu zic că pomana porcului şi rachiul de Ignat merg mai bine cu ursul, capra şi cerbul, iar Pelincile Domnului (julfa, adică) le înghit cu noduri dacă la radio îmi cântă „O Tannenbaum”!
Atitudinea nu este nouă şi ne arată că românilor le este mereu mai aproape haina decât cămaşa. Aşa facem de când ne ştim.
Imediat după 1990 am aruncat cârnaţii şi brânza de burduf, am dat deoparte cu silă slănina afumată şi plăcintele „poale-n brâu” şi ne-am elevat gusturile cu foie gras, cu ştrudele, mozzarela şi prosciuto. Ale noastre nu mai erau bune, în timp ce ale lor, adică ale străinilor care s-au bucurat că şi-au lărgit pieţele de desfacere, erau perfecte. Am renunţat la sucurile naturale şi ne-am lipit de peturile pline cu chimicale dulci, am azvârlit la gunoi untul şi ne-am bucurat de margarină, adică de cutiile din plastic în care era ambalată. Peste ani ne-am dat seama că putem scoate bani frumoşi din sarmale şi chiftele, ne-am întors la lingurile noastre şi am dat-o din nou pe tradiţional. Deodată şoriciul a devenit delicatesă (cu preţurile aferente, evident), bureţii din pădure bat trufele, măceşele şi cătina sunt fructe de pădure (nu banalele plante medicinale, aşa cum fuseseră catalogate nu demult). Mămăliga (chiar fiartă din mălai adus de prin alte țări) a căpătat cotaţie în euro de când este plimbată pe la târguri, iar lingurile din lemn au devenit tacâmuri ecologice. Străchinile şi ştergarele sunt lucruri de preţ din gospodărie, elemente din „identitatea naţională”, după cum am auzit într-un discurs sforăitor.
Cu alte cuvinte, ne-am întors la peticul nostru, după ce am înţeles că are valoare! De ce nu procedăm la fel şi cu tradiţiile de sărbători? Şi dacă tot este moda inclusiv a Crăciunului 2.0 (aţi văzut că felicitările se trimit şi pe Facebook, nu?), poate mutăm julfa şi colindele în social-media şi le promovăm mai bine.
La început e suficient un „Like”, apoi o melodie pe telefonul mobil, apoi un fond muzical pentru o reclamă la cozonaci şi tot aşa. Încet, încet, vor reveni în casele noastre şi vom lăsa americanilor ce-i al lor, adică Jingle Bell şi Santa. Nouă ne vor fi suficiente Florile Dalbe şi Moş Crăciun.

Maura ANGHEL