„Doamne, ce binecuvântare de la Dumnezeu să faci o profesie care îți place”

 * dialog cu îndrăgita actriță Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon, a cărui trupă este o prezență constantă la FITPTI

 

- Ați spus într-un interviu că iubiți teatrul mai mult decât propria familie. Așa să fie?

- Eu nu am realizat niciodată că am iubit teatrul mai mult decât propria mea familie, dar timpul mi-a arătat cumva asta. Nu atunci când eram cu toții, când trăiau toți ai noștri. Pe atunci era greu cu deplasările, pentru că despre asta era vorba. Trebuia să plec la spectacole seară de seară, în turnee, iar fiica mea plângea de se sufoca și spunea „Vii înapoi?”. Ăsta a fost refrenul copilăriei. Eu nu am realizat asta, dar pesemne că așa este în arta pe care o iubesc enorm.

- Cu siguranță teatrul a compensat lacrimile celor dragi, cărora le era dor de dvs. Ce v-a adus această artă?

- Multă fericire și bucurie. Chiar în drum spre Iași comentam cu colegii mei despre misiunea noastră și spuneam – „Doamne, ce binecuvântare de la Dumnezeu să faci o profesie care îți place, care îți aduce mulțumire, fericire și care nu ți se pare grea decât în măsura în care tu te lupți cu rolul sau poate și cu regizorul”. Actorii sunt uniți cu scena, iar ieșitul la pensie este o tragedie pentru ei.

- Înțeleg că v-ați bucurați să reveniți la Iași.  

- Ne-am bucurat foarte mult să venim la Iași pentru că starea de pandemie ne-a frustrat pe toți. Noi, cei din trupa Teatrului Odeon, suntem învățați cu turnee, cu participări la multe festivaluri, la evenimente. În ultimul an și jumătate, multe evenimente nu s-a mai putut desfășura și stăteam cu inima strânsă întrebându-mă – „Se ține festivalul, nu se ține?”, iar când am auzit că deja a început, eram mai mult decât fericiți.

- Și publicul a fost bucuros să vă aibă alături din nou la FITPTI, un festival ajuns la cea de-a XIV-a ediție.

- Doamne Ajută să fie cât mai multe ediții, că noi venim cu drag! Se vede entuziasmul Oltiței Cîntec (directorul artistic al Teatrului „Luceafărul” și curatorul festivalului – n.r.). Mi-au plăcut optimismul și îndârjirea ei de a duce la capăt un proiect atât de frumos, în atitudinea ei m-am recunoscut pe mine. Este un festival la care noi venim cu drag, de mulți ani.

- La Iași ați participat, alături de teatrologul Oltița Cîntec, curatorul FITPTI, și la o dezbatere cu un titlu provocator, „Teatru între datorie și pasiune”. Cât este datorie și cât este pasiune în cazul dvs?

- În cazul în care pasiunea arde și acoperă totul, datoria nici nu se mai vede, se sumează pasiunii. Este un tot!

- Cum ați ales teatrul?

- A fost o întâmplare fericită, care mi-a fost scrisă în Cartea vieții. Așa a fost să fie. Tatăl meu era îngrozit la ideea de teatru și mi-a spus, când eram copilă, că dacă voi urma acest drum, mă va dezmoșteni! Cu această amenințare m-a speriat ani de zile în copilărie până când mi-am dat seama că eu nu aveam ce moșteni! Am ajuns la teatru, iar tata s-a împăcat cu ideea. Eu sunt din Hunedoara, iar în acel an, de la noi din oraș erau foarte puțini admiși la facultate și eu eram printre ei. „Noo, domnișoara o rămas la București, la școală”, zicea lumea. Tata era brigadier silvic și mergea prin sate, iar lumea îi spunea „Domn brigadier, am văzut-o pe domnișoara la televizor”, iar lui îi creștea inima. S-a liniștit și a acceptat viitorul meu de actriță.

- Teatrul sau film? Care v-a fost lipit de suflet?

- Amândouă! Eu am făcut târziu film. Țin minte că jucam deja de nouă ani, nu făcusem niciun film și eram atât de invidioasă pe colegele mele care filmau! Pe atunci, ministru al Culturii era Mihnea Gheorghiu. Îmi amintesc că într-o vară eram la mare, mergeam la 2 Mai, care pe atunci era un loc sălbatic de tot, în care veneau și oameni din lumea protipendadei. L-am văzut pe Mihnea Gheorghiu la malul mării. Mă uitam la el și mă gândeam – „Acum mă duc la el și-i dau o palmă să mă țină minte. Am să-i spun: Eu sunt Dorina Lazăr, o tânără actriță, care nu am făcut niciun film și vreau să fac film. Cu siguranță își va aduce aminte de mine”.

- Dar nu a fost așa...

- Nu, nu a fost așa. S-a întâmplat că m-a găsit Geo Saizescu pentru un rol în filmul „Păcală”, în rolul nevestei hangiului. Am revăzut pelicula în urmă cu un an... Doamne, ce mulți, ce buni și tineri eram! Și ce puțini și buni mai suntem acum!

- Ați lucrat cu foarte mulți tineri, ați format foarte mulți actori. Cum sunt astăzi tinerii aspiranți la scenă?

- Offf, Doamne, ce să spun... Și școala, în ziua de astăzi, este ca și timpul, se grăbește rău de tot, fuge. Școala de teatru s-a transformat, s-a împuținat, a ajuns la trei ani în loc de patru. Apoi se face un fel de master. Sunt foarte mulți care intră la institut, școlile de teatru scot mulți tineri care nu-și găsesc locul pe scenă. Nu se mai înființează teatre în țară că dacă ar fi, și-ar găsi un loc de muncă. E complicat și ceea ce mă miră este faptul că acești copii nu conștientizează că profesia este una de dedicație, de renunțare la trăirile tale pentru ca să preiei trăirile personajului. De renunțare pentru că trebuie să treci peste ambiții și peste orgolii ca să izbutești. Un rol, în clipa în care nu știi să-l faci, te poate umili. Un regizor poate să fie brutal, mi s-a întâmplat și mie.

- O viață în teatru...

- Chiar la acest lucru mă gândeam zilele trecute. Peste o lună voi împlini 81 de ani. În acest an am socotit 60 de ani de teatru, din care 50 la Teatrul Giulești, acum Odeon.

- Pe care îl conduceți din nou. Care au fost cele mai mari provocări de pe scenă?

- Nu știu să vă spun... Lupta cu rolul, cu sentimentul trăit uneori că lumea nu te iubește. Sau poate cea mai mare provocarea fost îndârjirea mea de a câștiga procesul cu Gabriela Firea și de a mă reîntoarce la Teatrul Odeon (de unde a fost demisă abuziv – n.r.). Poate că asta a fost cea mai mare cumpănă a mea. Atât m-am simțit de umilită și de nedreptățită! Poate fi caraghios ca la 80 de ani să te întorci ca director. Au fost colegi de-ai mei mai tineri care au comentat că „S-a întors o tânără speranță la conducerea Teatrului Odeon”, dar le doresc din suflet să trăiască mult și să vadă ce înseamnă să nu vrei să mori umilit. Și pentru mine nu am vrut să se termine în acest mod!

- Cumpenele pot fi compensate cu trăirile frumoase.

- Cele mai multe și mai frumoase momente au fost pe scenă. Cel mai frumos moment din viața actorului este la final, la aplauze, atunci când trăiești comuniunea între tine și fiecare spectator. Îmi amintesc de un spectacol pe care l-am făcut în vară, „Natură moarte cu nepot obez”, cu Pavel Bartoș, cu Rodica Mandache, cu Angela Ioani, cu Nicoleta Lefter. Distribuție puțină, dar foarte bună. Era sala pe jumătate plină și în primul rând era un domn în vârstă care avea lacrimi în ochi și striga la noi - „De astfel de momente avem nevoie, de voi avem nevoie”. A fost foarte impresionant!

- Ați lucrat în pandemie, ați folosit formula online?

- Online, nu, am refuzat categoric. Am făcut doar niște ședințe pe zoom, dar repetiții nu am făcut. Sigur că se pot face, dar nu este același lucru ca la sală. Transferul energetic între oameni, cel real, este foarte important. Poți să pierzi sau poți să câștigi o cauză pentru care te lupți. În acea clipă fluxul de energie este maxim, ca la o întâlnire dintre o fată și un băiat aflați la prima dragoste.

- Și dacă vorbim de tineri, cum îi putem atrage în sala de spectacole?

- Cu spectacole bune și de calitate.

- Așa putem face și educație artistică...

- Ooo, ce rană adâncă ați deschis. Și nu doar artistică, ci educație în general. Tare greu o duce cu povestea cu educația, cauza fiind graba asta de a trăi, de a câștiga cât mai mulți bani. M-a îngrozit această nepăsare a copiilor, a tinerilor în sensul viitorului care îi așteaptă. Fără școală e greu...

- Ați câștigat foarte multe premii, aveți o carieră impresionantă. Cum vedeți evoluția teatrului în România?

- Tot ce vă pot spune este că teatrul nu va muri niciodată. Dacă a rezistat de peste 2.000 de ani, nu va pieri. Va suferi transformări, ca tot ceea ce este în jur, dar își va păstra locul lui. Teatrul, care este o comunicare frumoasă între oameni, nu poate să dispară. Omul nu poate să trăiască precum buruienile. Mereu este o Floare a Reginei printre noi...

A consemnat Maura ANGHEL

 

Publicul ieșean a putut urmări aseară spectacolul : „LINIȘTE! SĂRUT. ACȚIUNE!”, (Teatrul Odeon București)