Atracție cu ADN local. De unde vine frumusețea moldovencelor

 Se spune de multă vreme, cu un soi de fascinație tăcută și constant reînnoită, că moldovencele sunt printre cele mai frumoase femei din România. Nu e doar o formulă aruncată din complezență sau o prejudecată regională. Este o percepție adânc înrădăcinată în imaginarul colectiv, transmisă de la cronicar la regizor, de la turist la sociolog. Dar ce anume face ca această frumusețe să se distingă atât de clar, chiar și într-o lume care a globalizat idealurile estetice? Răspunsul nu stă într-un singur factor, ci în felul în care genele, geografia, obiceiurile și educația se împletesc subtil în nord-estul țării.

Chipul moldovencei poartă în sine urmele unei istorii complicate, dar favorabile din punct de vedere genetic. Nord-estul României a fost de-a lungul secolelor o zonă de trecere, de amestec și de stabilire a unor populații diverse: slavi, baltici, greci, armeni, polonezi și, firește, români. Acest mozaic a creat o diversitate genetică rară, iar în unele zone, mai izolate sau mai puțin influențate de urbanizarea accelerată, trăsăturile au fost conservate cu o fidelitate aproape poetică. Antropologii vorbesc despre fața ovală, despre osatura fină dar bine definită, despre ochii deschiși la culoare, despre pielea uniformă și despre proporțiile naturale — toate semne ale unei moșteniri fizice echilibrate.

Însă frumusețea moldovencelor nu se explică doar prin date genetice. Ea este completată de contextul geografic și de stilul de viață, încă păstrat într-o zonă în care natura nu este doar fundal, ci ritm cotidian. Multe femei din satele Moldovei, dar și din orașe precum Iași, Suceava sau Botoșani, cresc într-un mediu în care aerul curat, alimentația naturală și contactul zilnic cu peisajul viu devin un fel de tratament implicit. Laptele de capră, fructele din pom, ceaiurile făcute în casă și mișcarea fizică naturală — toate contribuie la o stare de bine care se citește pe chipuri. Pielea netedă, lipsită de impurități, ochii clari, buzele fără contur artificial sunt rezultatul unui echilibru rar întâlnit în zonele urbane aglomerate.

Mai adânc decât geografia și genele lucrează însă educația subtilă a feminității. În multe familii moldovenești, frumusețea nu este o ambiție, ci o formă de respect. Nu este impusă, ci cultivată. Fetele învață de la mame și bunici nu doar cum să se îmbrace frumos sau să-și prindă părul cu bun-gust, ci cum să păstreze o curățenie a chipului și a gesturilor. „O fată trebuie să miroasă a curat și a ceai”, spunea o studentă din Iași, evocând sfaturile bunicii. Această formă de eleganță tăcută, care nu epatează, dar nici nu se ascunde, dă un tip de farmec aparte — o frumusețe care nu cere validare, dar care nu poate fi trecută cu vederea.

Medici esteticieni din Iași confirmă că pacientele din Moldova solicită mai degrabă proceduri de întreținere decât de transformare. Nu vin să-și reconstruiască chipul, ci să-și păstreze proporțiile, să-și hidrateze tenul, să-și mențină luminozitatea naturală. E o frumusețe care se construiește cu delicatețe, nu cu intervenții agresive. Și tocmai această moderație, această armonie dintre formă și intenție, face diferența.

Poate că frumusețea moldovencelor vine și din felul lor de a fi. Dintr-un fel de liniște interioară care le face privirea blândă, mersul sigur și gesturile cumpătate. Poate vine dintr-o tristețe moștenită și transformată în forță, dintr-o credință mută în bine și în curat, dintr-o răbdare care modelează și fața, nu doar firea. Ce e sigur e că nu e doar aparență — e o poveste scrisă pe chip.

În nord-estul României, frumusețea nu țipă, nu se vinde și nu se supralicitează. Ea există, pur și simplu. Ca o floare de iasomie crescută în umbră, ca o casă veche cu obloane albastre, ca o femeie care zâmbește din prag, fără să-și dea seama că e privită.

Clara DIMA

 Sursa foto -- https://www.romaniajournal.ro