Ţara veseliei şi a durerii
Dimensiune font:
* unii sunt prea comozi ca să se mai simtă români * mulţi i-au înlocuit pe Vasile Goldiş, Avram Iancu sau Nicolae Bălcescu cu un mic şi o bere, în vreme ce alţii i-au scos definitiv din cărţile de istorie
Vorbim de România cu bucurie, cu ură, de multe ori o personificăm în fel şi chip ca să ne fie mai aproape, de multe ori o blestemăm pentru ce ne-a dat, dar şi de mai multe ori vorbim despre ea cu nostalgie. De parcă ar fi fost şi am fi pierdut-o. Undeva, înlăuntrul fiecărui român, există însă respectul şi iubirea pentru ce a fost România. Şi toate sentimentele faţă de ţară se trag de undeva din trecut, din fapte parcă imemoriale şi din amintiri despre Unire. „În momentul în care a fost proclamată Unirea, România dodoloaţă, cum i s-a spus mai târziu, bunicul meu era în Vrancea. Era un copil care a văzut cu ochii lui nişte oameni bucurându-se, nişte oameni care se bucurau de faptul că au pământuri, se bucurau de chestii minore. Brusc, bucuria acelor oameni s-a transformat în altceva. Se bucurau de ceva nepalpabil. Ce însemna pentru ei o Românie Mare? A te duce, de exemplu, în Transilvania, fără voie de la împărăţie, a veni ardelenii la tine... El îmi povestea cu mintea lui de la 80 de ani. Astea sunt primele mele amintiri despre ce se povestea despre 1 decembrie”, ne-a spus Mihai, din Iaşi. Pentru alţii, 1 decembrie e asociat cu fotografia din cărţile de istorie, în care un grup de nemţeni a scris cu cărbune pe o pânză şi a mers la Alba Iulia, la Avram Iancu, pentru că se ştia în toată ţara, şi în vechiul regat şi dincolo, ce reprezintă acesta pentru români. „Acum, elevii de liceu nici nu-l ştiu pe Avram Iancu. La fel, nici pe Bălcescu, primul unificator modern. Cei doi s-au întâlnit, iar Bălcescu a încercat să-l facă pe Avram Iancu să înţeleagă o treabă, să bage, atunci la 1848, peste forţa armelor, ideologia europeană, ideologia naţiunilor şi prăbuşirii imperiilor. Revoluţia europeană a fost doar contextul cauzei revoluţiilor în toate Ţările Române. Erau cauzele acelor oameni amărâţi şi săraci care voiau să schimbe orânduirea şi voiau o ţară mare. Acelaşi lucru s-a întâmplat în 1989, cu toate conspiraţiile care au fost”, ne-a spus Petru, un alt ieşean care declară că tresare atunci când aude imnul naţional.
Istoria românilor, abstractă
Pentru alţi români, această zi ar trebui să însemne un apel la făuritorii Unirii de la 1918, personaje importante pentru România, dar pe care politicienii vremii şi artizanii Legii Educaţiei i-au scos din manuale, pe uşa din dos a istoriei. „Ce înseamnă pentru mine 1 decembrie? Înseamnă un personaj care a fost lăsat uitării de către istoria română. Îl cheamă Vasile Goldiş, pe care, de la Iaşi şi până în creierii munţilor şi până în românismul din Serbia, nu ar trebui uitat. Acel Vasile Goldiş este unul dintre artizanii Unirii Mari a României, unul dintre cele mai importante personaje de la 1918. Din punct de vedere istoric nu trebuie să uităm că acea unire s-a făcut într-un moment în care România s-a afirmat învingătoare într-un război pe care de fapt îl pierduse, dar pentru care sacrificase mai bine de un milion de oameni, numai în vechiul regat, asta însemnând Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova”, ne-a spus Mihai. Problema regionalizării României este văzută de alţii ca un afront imens adus eforturilor de unificare a României. „Ce înseamnă 1 decembrie este de fapt urmarea oarecum firească a unui vis de nebun a lui Mihai Viteazul şi mai târziu a lui Alexandru Ioan Cuza, un vis pentru care s-au sacrificat atât de mulţi români încât toţi cei care astăzi vorbesc despre regionalizare ar trebui să se muşte singuri de fund şi să părăsească ţara. Ca noi să fim astăzi ce suntem, nişte oameni au plătit nu numai cu propria viaţă ci şi cu familiile lor, inclusiv familia mea. Asta înseamnă pentru mine 1 decembrie, iar românul care uită să sărbătorească, nu mâncând mici, nu bând bere, sau care nu ştie nici măcar o strofă din imnul său naţional ar trebui să se ducă acasă, să se culce şi să se trezească peste 20 de ani”, ne-a spus şi Matei. Din păcate, aceste realităţi sunt palpabile şi tot mai mulţi români se leapădă de straiul sărăcăcios şi de limba maternă şi trec graniţele cu o profundă dezamăgire, spre mai bine. „Ţara asta deocamdată le mai oferă ceva şi în momentul în care nu le va mai oferi chestia aia nici nu se vor mai întoarce vreodată, pentru că nu vor mai avea motiv. Le mai oferă încă părinţi care mai sunt în viaţă, pentru unii. În rest, ţara asta ce să le ofere în afară de scandal, în afară de Băsescu care se duce şi denigrează propria lui ţară în faţa Uniunii Europene? Ţara asta nu mai ţine legătura cu românii din afară. Odată plecaţi, buni plecaţi sunt. Cioran, în ultimele lui clipe de viaţă, nu a putut să vorbească decât limba română. Ăsta e un blestem, iar Cioran chiar dacă a vorbit dur despre România a vorbit în cunoştinţă de cauză, în sensul că poporul român îşi devorează toate valorile şi el ştia foarte bine. Pe Brâncuşi am început să-l cunoaştem mai bine şi să-l iubim atunci când a fost recunoscut în străinătate ca un mare geniu. Cât a fost Brâncuşi în România, nimeni nu l-a făcut zeu. Ăştia suntem. Ce fac acum românii cu operele lui Brâncuşi? De exemplu un dobitoc ca CRBL se fotografiază cu Coloana infinitului ca şi cum ar fi propriul său penis. El a crezut că e deştept aici, că foloseşte filonul erotic al acestei lucrări de artă, dar nu a făcut decât o blasfemie, mai ales că acest om este un neica nimeni, un tip care cântă şi-l ascultă nişte tineri care se pot distra şi ei într-o crâşmă ca să uite de faptul că n-au nici un viitor”, ne-a mai spus acelaşi ieşean.
Ai cui sunt românii de după graniţe?
În lipsa unor modele vii, în condiţiile în care politicienii din 1989 încoace au încercat să folosească numai electoral această zi de 1 decembrie, inclusiv preşedintele Băsescu, simbolurile au devenit cheia de legătură cu trecutul. Pentru Mihai, de exemplu, cel mai frumos 1 decembrie la care a participat a fost în 2009, atunci când în parcul Copou a fost inaugurat bustul lui Grigore Vieru, un simbol al românismului de peste tot. „Unul dintre oamenii care iubeau ziua de 1 decembrie, enorm, era Grigore Vieru. Sper să mai prind zile de 1 decembrie mai frumoase. Sper ca românul, încet-încet să-şi revină. Să-şi dea seama care sunt valorile lui naţionale. Foarte mulţi oameni, ca şi la Revoluţie sau la alte momente importante ale istoriei românilor, au furat semnificaţia acelor momente. Inclusiv 1 decembrie 1918 a fost confiscat de nişte indivizi care mai târziu au fost prezentaţi în istorie ca mari eroi şi ei nu au făcut nimic. Mai mult decât atât, mulţi au fost filogermani şi nu şi-au dorit acea unire cu Transilvania, inclusiv transilvăneni care nu şi-au dorit acea unire cu vechiul regat. Problema e când se trezeşte românul”, ne-a spus Mihai. Pentru alţii, românii adevăraţi se află dincolo de graniţele ţării. Sunt acele modele de care România are nevoie, ori că e vorba de un Vasile Tărâţeanu, poet din Cernăuţi, care a luptat în Parlamentul ucrainean pentru a scăpa de la distrugere casa lui Aron Pumnul sau de un Leon Leviţchi, care înainte de a muri a obţinut pe vremea sovieticilor ca Eminescu să fie predat, ca poezia poetului să se afle în manualele celor din RSS Ucraineană. „Astfel de oameni reprezintă esenţa românismului, care sunt urmaşii celor care la 1 decembrie ce au reuşit să constituie acest stat românesc, iar faptul că şi astăzi, în Serbia, cu toate opreliştile pe care le pune statul sârb, în Ucraina, cu toate opreliştile de acolo, se vorbeşte româneşte, avem biserici, avem şcoli, unele pe sub mână, ascunse, avem familii care se încăpăţânează să vorbească româneşte, nu se datorează statului român. De toate aceste lucruri ar fi trebuit să se ocupe statul român şi Departamentul Românilor de Pretutindeni. De ce ungurii pot să declare că ei vor federalizarea României şi guvernanţi noştri nici măcar nu încearcă să-şi protejeze românii de dincolo de graniţele actuale pe care trebuie să le acceptăm? De ce noi nu luăm nici o poziţie faţă de atitudinile iredentiste ale maghiarilor, şi în acelaşi timp, mai mult decât atât, nu ne gândim la românii noştri de acolo? Românii în Ungaria nu au decât un singur liceu, românii din Serbia nu au nici o şcoală în limba română, românii din Bulgaria la fel, iar românii din Ucraina nici nu se pune problema. Ce se întâmplă totuşi cu ţara asta? Şi toate celelalte ţări opresează românii şi noi nu facem nimic”, a spus Mihai.
România, între elite de carton şi nemuritori
Mulţi dintre interlocutorii noştri s-au declarat indiferenţi la cum se manifestă politicienii vizavi de această zi, pentru că nu putem opri un politician să fie ticălos pe 1 decembrie. Problema ridicată de aceştia a fost ce simte românul de rând. „Americanul, pe 4 iulie, se uită la preşedinte cum îşi ţine discursul clasic, după care se duce şi petrece. Adică, se duce şi-şi mănâncă hamburgerul cu salata aia ofilită şi petrece acea zi în sinea lui. El se simte american în toată măduva lui. Românului îi trebuie o tragedie de genul moartea lui Grigore Vieru sau moartea lui Adrian Păunescu. De abia atunci îşi dau românii seama că au fost atât de tâmpiţi că au crezut de multe ori că oamenii ăştia vor fi nemuritori. Atât timp cât în România a fost cultivată de către ICR, o elită internaţionalistă care şi-a bătut joc de toate valorile naţionale, în frunte cu Patapievici sau Liiceanu, care au desconsiderat orice latură naţională a literaturii şi a artei române, cine vrea să scoată din mocirlă simbolurile acestei ţări, trebuie să lupte”, ne-a spus, la rândul său, Lucian. Problema devalorizării istoriei acestei naţii nu stă numai în mâna aşa-ziselor elite. Precum rolul celor 6 ani de acasă, perioada de formare din şcoală este esenţială. Cu toate astea... „Noi am dus istoria la index în manualele şcolare iar elevul aproape nu mai învaţă nimic despre Istora românilor. Elevul vrea să dea bacul, nu este interesat de Istoria Românilor. Problema e cum i se inoculează acelui elev dorinţa de a cunoaşte mai mult despre istoria poporului lui, să-şi cunoască strămoşii, să ştie de ce el se află în situaţia în care se află, ce poate ajunge în viitor, ce poate schimba sau ce a fost în trecut, pentru că fără a şti ce ai fost în trecut habar nu ai ce să faci în viitor. Noi am fost devalorizaţi pentru că ni s-a spus că introducem demitizarea, că tot ce vi s-a prezentat la istorie erau mituri sau că Ştefan cel Mare de fapt era un curvar. Chiar nu a fost un băiat cuminte. La un moment dat cineva număra câţi copii a avut Ştefan cel Mare. Pe la vreo 236 s-a oprit, în cei 57 de ani de viaţă. La un moment dat, era o problemă că el încă mai era la sânul doicii, când avea 12 ani. Chiar nu cred că sugea lapte. El îşi cumpăra nişte fericire de la doica aia. Cred că din oameni de ăştia e făcută România. Din ăştia ca Ştefan cel Mare şi chiar nu contează că sunt olteni, moldoveni sau ardeleni”, ne-a spus Lucian.
Străin în propria ţară
Momentul 1989 a adus o istorie nouă în faţa celor care deja o terminaseră de absolvit pe cea veche. Democraţia instaurată cu sânge a însemnat pentru mulţi români două lucruri. Au început să afle cât de răi sunt oamenii şi că istoria are mai multe feţe. „Înainte de 1989 ieşeam toţi vecinii de bloc cu două-trei grătare în faţa scării şi făceam grătarul acolo, dar toţi aveam aceleaşi lucruri. Toţi aveam picioare de porc, carne de pui şi pâine de casă. Toată lumea avea acelaşi lucru. Nu era o diferenţă. Toţi aveam peşte de la Tulcea, scrumbie de Dunăre sau o bucată de peşte de pe la Vlădeni sau Hălceni. Acum, nu mai au toţi acelaşi lucru. Unii au aripi de pui, alţii au pulpe... În şcoală aveam colegi unguri. Pe atunci, parte din unguri, după ce terminau şcoala erau repartizaţi în Moldova şi se mutau cu toată familia. Practic ei erau dezrădăcinaţi, erau trimişi din zona lor, din Covasna sau Harghita. Singura problemă care s-a iscat când am terminat clasa a VIII-a a fost aceea că un coleg ungur a făcut o remarcă răutăcioasă venită din familie - românii ăştia şi atunci reacţia generală a fost stai puţin prietene, român eşti şi tu şi s-a reglat imediat situaţia”, ne-a spus Virgil. Ca un făcut, majoritatea ieşenilor cu care am vorbit au refuzat să facă referire la ziua de 1 decembrie ca la o zi contemporană lor, mulţi preferând să facă apel la o perioadă în care Ziua României se sărbătorea mai degrabă pe 23 august. „Aveam 13 ani când m-am dus cu bunicii la Sovata şi am avut surpriza să nu pot mânca îngheţată pentru că nu ştiam ungureşte. Ăla a fost primul moment în care mi-am dat seama că eu sunt român. Mai târziu cu câţiva ani, eram în cantonament la 2 Mai şi m-am întâlnit cu junioarele de handbal de la Minaur Baia Mare. La antrenamente aveau tricouri cu emblema de la Minaur şi cu steagul României. Trebuie să se ştie că noi suntem o echipă de handbal din România, cam ăsta era mesajul. Mai sunt foarte mulţi români cu care ţării nu i-ar fi ruşine. Mare parte dintre ei au rămas aici, iar alţii au preferat să plece. Întotdeauna, iarba de peste gard e mai grasă. Întotdeauna iarba de la două garduri mai la vale e mai verde. Am făcut multe demersuri să plec în afară, dar nu s-a întâmplat. În schimb am văzut România, din colţ”, ne-a spus Virgil.
România, o ţară veselă din cale afară
Pentru alţii România înseamnă Făcăieni, Prutul, Siretul, Dunărea, Delta, Munţii Făgăraş, Alba Iulia, Timişoara, care e „un oraş urât”, Iaşul, care e „un oraş frumos” sau Bucureştiul care e „un oraş împuţit”, iar bucuria de a fi român derivă din toate acestea şi mai mult. „Nu există românism. Există în schimb o candoare şi o bunătate şi un suflet bun al oamenilor care au crescut în limba română. Cea mai bună definiţie pe care eu am întâlnit-o în viaţa mea despre România a fost aceea pe care a dat-o Nichita Stănescu atunci când a fost premiat ca poet la Moscova. Atunci a fost întrebat de un reporter care dintre liderii sovietici îi este cel mai drag şi mai drag, iar Nichita Stănescu a spus Lenin, pentru că Lenin a făcut Revoluţia bolşevică, din cauza căreia părinţii lui au fugit în România şi din cauza asta el s-a născut poet român”, ne-a spus Virgil. Pentru românii care rămân în ţară, mai există însă o scăpare. Nu în politicieni sau în minunile sfinţilor, ci în hazul de nestăpânit. „Românii nu sunt trişti, sunt doar obosiţi. Românii au o tendinţă de autoflagelare. Burebista, când a tăiat viile, el a vrut să facă un lucru bun, dar nu prea i-a ieşit. A făcut un lucru rău. Poporul român este urmărit de fatalism, iar românul cel mai fatalist a fost Eminescu. În Scrisoarea a III-a, el spune Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile... Nu le mai apăra, frate. Dă-le la alţii! La români, orice parastas se încheie cu o chindie, orice hram de biserică se termină cu un chef groaznic. Suntem un popor vesel. Nu are nimeni în lumea asta atâtea bancuri cât au românii. Poveştile lui Creangă sunt bancuri. El a fost primul care a făcut adunătură de bancuri. Inclusiv el a fost un banc, popă, răspopit. Oricum am da-o, tot în râs o încheiem. S-a bătut Eminescu cu Caragiale de la Veronica Micle şi asta a ajuns banc. Cuza Vodă şi Elena Doamna nu au avut niciodată copii şi totuşi îi leagă maternitatea. Nu există nici un eveniment trist ca să nu devină hazliu dacă e să-l raportăm la români. La români totul de traduce printr-o glumă. Viaţa toată e o glumă, de când se nasc şi până când mor. Străbunicul meu a murit de gripă după ce a stat 20 de ani cu schijă în piept şi străbunica nu s-a supărat niciodată pe el pentru faptul că şi băiatul învăţătoarei, şi fata popii, semănau mult cu el. Asta este! Oameni veseli”, a încheiat Virgil. La mulţi ani, România! (Nelu Păunescu)
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau