Tot mai mulţi ieşeni încep să se sature de mirajul Vestului

 Nu-i vorba aici despre cei care, după ani de trudă în Occident, s-au întors, au pus pe roate o afacere profitabilă şi n-au absolut niciun motiv să-şi mai caute vreun rost prin străinătate. Nici despre cei plecaţi de ceva vreme, care au prins rădăcini acolo, n-au vreun motiv să revină în ţară, altfel decât în excursii prilejuite de diverse. Subiecţii materialului de faţă sunt acei compatrioţi etichetaţi cândva drept „căpşunari”.

 Oameni plecaţi afară nu pentru a-şi face rost acolo, ci pentru a câştiga un ban muncit, cu care s-o scoată la liman. Oameni care au plecat, s-au întors, iar au plecat şi tot aşa, vreme de aproape decenii. Cândva, era un miraj al Vestului, o certitudine că de-acolo vii cu destui bani ca să-ţi faci aproape orice moft aici. Acum, nu mai e deloc aşa. Tot mai mulţi renunţă la sportul acesta. Pe bună dreptate.

„Ce-s 400 de euro în ziua de azi?!”

Romică e lucrător în construcţii, dar nu unul banal, din ăia care pun gresii şi faianţe. E structurist, a contribuit la ridicarea a zeci de blocuri prin mai toată Germania. Din '92 şi până-n toamna trecută. Dusseldorf, Dortmund, Stuttgart, Hamburg, Ulm, Leipzig, oraşe pe care le ştie mai bine decât Paşcaniul. Civilizaţie, da, aşa e, nu ca la noi. Dar nu-i mai trebuie. La nici 45 de ani, s-a retras acasă, la Iepureni, nu mai vrea în Germania nici măcar ca turist. Mai tuciuriu de felul lui şi ultramodest în diplome pentru CV, e însă foarte priceput. Realist şi exact în socoteli. „Câştigam bani buni acolo, dar, cu toate sacrificiile, de câţiva ani încoace, n-am putut pune deoparte mai mult de 3-400 de euro lunar. Asta, strângând la maxim cureaua. Stăteam câte doi într-o cameră doar cu chiuvetă, cu buda şi duşul la comun, pe hol, mâncam ce era mai ieftin. Nu ratam nicio doză goală de bere ori cola, făceam ecologie acolo. Le băgam în automat şi scoteam 20 eurocenţi pe bucată!”.

Tot ce economisea, trimitea acasă, la familie. A început să intre la idei încă de acum doi ani, când nevastă-sa a ajuns să se tot plângă că nu-s destui banii ce-i trimite. Aşa că s-a hotărât să verifice, să vadă cu ochii lui ce şi cum. Pentru asta, în decembrie a venit acasă chitit să-şi ia o pauză prelungită. A stat, a socotit, a judecat. Acum e hotărât. Rămâne aici. „Ce-s 400 de euro în ziua de azi? Ce poţi face acum cu ei în România? Nicio zecime din câte izbuteai acum 15-20 de ani! Pentru ce să-mi rup sănătatea?”. S-a angajat uşor la o firmă de construcţii din oraş, ia 3.000 lei net fără bonusuri sau ore suplimentare, stă la casa lui, alt confort, alt ambient. Cheltuieli mult mai mici. „Ştii ceva? Acum pun deoparte aproape tot atâta cât reuşeam în Germania. Hai, nu 400, dar 250-300 de euroi tot îi bag la saltea. Dar stau cu nevasta şi copiii, am grădina mea. Cu naveta e mai nasol, mai ales cu drumul bombardat, dar tot e mai bine. Nu mai plec!”, îşi încheie el foarte decis micul discurs.

Despre Cristi am mai scris, în altă conjunctură. Şi el era băgat, cu ani în urmă, la categoria „căpşunari”, deşi job-ul lui presupune o cu totul altă calificare. Are în spate mai bine de două decenii de Italia ca expert-bucătar ultraspecializat. Foarte bine plătit acolo, punea lejer la saltea 500-600 de euro în fiecare lună şi asta locuind în condiţii cel puţin decente, fără a strânge în vreun fel cureaua, precum Romică. Dar ca şi lucrătorul din construcţii, a simţit de la o vreme că în România banii ăştia nu mai reprezintă cine ştie ce valoare, aşa cum era odată. Şi, decât să stea departe de casă, de familie, de prieteni...

Şi-a dat demisia la începutul anului, şi-a încheiat definitiv socotelile în Peninsulă, nici gând să mai meargă vreodată acolo în altă calitate, decât cea de turist. La priceperile lui, şi-a găsit rapid de lucru aici. Undeva, în Palas. Face ce ştie, salariul cam la jumătate de cât lua la Roma, dar e convins că are o calitate a vieţii mult mai bună. E mai liniştit, mai relaxat şi asta contează. Cât despre economii, cam tot pe-acolo.

Poate mai puţini bani, dar linişte şi suficient confort

Ioana e instructor de fitness. Calificare obţinută (cu diplomă de rigoare) în Italia, la începutul secolului. A lucrat acolo până acum câţiva ani. Până când, asemeni celor de mai sus, a ajuns la concluzia că se zbate de pomană, că nu mai înaintează defel. Banii strânşi şi trimişi acasă, aceeaşi ca în anii de început. Dar randamentul lor, din ce în ce mai mic. Mai era şi stressul cu chiriile pentru săli, cu anunţurile de mică publicitate, cu pretenţiile cursantelor etc. A venit acasă, face acelaşi lucru, pe mult mai puţini bani, dar are linişte şi suficient confort ca să nu mai viseze la mirajul Vestului.

Tedi, altcineva despre care am mai vorbit cu altă ocazie. A lucrat ani buni în Belgia, la un abator întins cât două terenuri de fotbal. Muncă epuizantă, la bandă, operaţiuni repetative la modul obsesiv. Frig, stat în picioare câte 8-10 ore, o salopetă grea cât un costum de cosmonaut, cazare într-o magherniţă insalubră, ăsta a fost „preţul succesului”. I-a ajuns, nu-i mai trebuie. „În ziua de azi, lucrul în afară nu-i altceva decât întruchiparea proverbului ăla cum că ce iei pe mere, dai pe pere!”, conchide el filozofic. Aici, cu meseria pe care o stăpâneşte, chiar n-are cum să moară de foame.

În fine, cazul lui Petrică. Şi el, tot în floarea vârstei, tot cu ani la rând lucraţi în Occident. Altă meserie, altă experienţă, dar aceeaşi concluzie. El e electrician cu patalama la mână. Meserie bine plătită în Anglia. Atât de bine că, din 2000 şi până-n 2010, a izbutit să-şi facă o vilă super în satul natal. Însă, la fel, acum vreo patru ani a început să simtă că bate pasul pe loc. S-a întors acasă, a făcut ce-a făcut şi s-a aranjat cu o slujbă la un gigant din domeniul energetic. Leafă frumuşică, 5.000 de lei, plus câte-un ciubuc. Nu-i mai trebuie Albion în veci.

Exemple din astea sunt mult mai multe, s-ar putea face lejer un almanah. Pentru cei care au lucrat acolo, Occidentul nu mai e un punct de mare interes. Marcel FLUERARU