Trăitor în vremea COVID-ului

În ultima perioadă multe dintre editorialele mele au început ori s-au încheiat cu câte o pildă ori vreo vorbă de duh preluată din folclor. Mulţi probabil veţi crede că mi-am descoperit un filon filosofic bine tăinuit, alţii mă veţi bănui că am recitit cărţile din copilăre, cu proverbe şi ghicitori.
Nici vorbă de aşa ceva! Mi-au venit toate în minte după ce am văzut că istoria se repetă şi că noi, românii, retrăim în cheie modernă vremurile grele de altădată fiindcă nu am reuşit să învăţăm din greşelile trecutului.
Nu am reuşit să învăţăm că proprietarii vieţilor noastre suntem noi şi că nu trebuie să aşteptăm bunăstarea de la Guvern fiindcă nu are cine să ne-o dea. Nu am învăţat că trebuie să avem încredere doar în noi şi în forţele noastre dacă vrem să să trăim mai bine şi că pe cei aleşi nu-i bine să-i crezi.
Am uitat şi povestea despre ciocoii vechi şi noi şi aşteptăm miracole acolo unde nu există.
Uităm repede palmele şi şuturile date de oamenii mari de la Bucureşti, le credem promisiunile şi ne mirăm că nici bani pentru colivă nu mai avem. Pentru mulţi dintre noi, 2022 va fi un an de referinţă, unul dintre cele mai grele din câte ne-au fost date să trăim până acum. De astăzi tot este mai scump şi aproape că îmi vine să spun că viaţa este un lux aici, la porţile Orientului.
Lefuri ciunţite şi mărfuri scumpite, asta aduce anul, facturi de coșmar și spaimă generalizată.
Nu vreau să-mi asum rol de dirijor de cor de bocitoare, dar tare îmi vine să prohodesc zilele Guvernului. Oare chiar nimeni nu se gândeşte la cum vor trăi oamenii în România? Oare chiar nimănui nu-i pasă de norod? Nu vreau să mă gândesc la vremurile care vor veni fiindcă ştiu că voi blestema fiecare clipă faptul că sunt trăitor în ţara asta.
Şi de parcă tot greul pe care îl trăim nu ar fi fost de ajuns, a mai trimis Dumnezeu şi COVID-ul care a supus lume şi a nimicit singurul lucru pe care îl aveam gratis – speranţa. Fericiţi cei săraci cu duhul, că ei ori nu pricep ce se întâmplă, ori vor trece mai uşor peste aceste vremuri crunte. Şi ştiţi ce-i mai rău? Faptul că nu se întrevede nici o ieşire din această situaţie, faptul că nimeni nu vorbeşte despre un plan de echilibrare a economiei sau măcar de stopare a declinului vieţii. Timpurile astea grele ne-au întors mâna la spate. Locuri de muncă nu sunt, deci nu ai cum să mai câştigi un ban ca să mai acoperi din găurile bugetului familiei, economiile s-au terminat demult (dacă au existat), ratele neplătite se adună, veştile despre disponibilizări curg, ca şi pedepsele dezlănţuite de un Cer mult prea sătul de ceea ce vede pe pământ.
În toate aceste vremuri tulburi, clasa politică trimisă la Bucureşti să ne apere interesele nu este în stare să scoată o vorbă despre ce va fi mâine sau măcar peste o oră. Mulţi nu ştiu decât să voteze ce-i taie capul pe nişte oameni care decid cine şi cum va trăi în ţara asta după ce ei au ridicat potul la loteria taxelor.
Nesiguranţa asta o să ne omoare cu zile, dar să nu creadă ziditorii destinelor noastre că ei vor scăpa. Să nu uite că cine promite şi lasă, Dumnezeu îi dă năpastă, lucru de care se vor convinge în faţa urnelor de vot, când vor fi singuri...
Maura Anghel