Nici cărăuşia n-a murit, nici transportul public n-a înflorit!

Multă lume îi confundă ori îi asimilează cu piraţii din taximetrie. Doar pe motivul că şi ei prestează servicii de transport în mod ilicit. N-au licenţă, n-au aparat de taxat, nu dau bon fiscal, nu plătesc taxe la stat. Dar aici se opreşte asemănarea, în rest fiind vorba de cu totul altceva.

În primul rând, „cărăuşii” au rute fixe, împart pe criterii doar de ei ştiute traseele şi clienţii, au un cod deontologic foarte strict, iar dacă cineva ar îndrăzni să-l încalce, ar fi repede exclus din breaslă. Cât priveşte tarifele practicate, diferenţa este imensă, „cărăuşii” având fix aceleaşi preţuri cu cei din transportul public.

Cu ani în urmă, afacerea era de-a dreptul înfloritoare. Cursele rare, de multe ori fără un orar precis, microbuzele ori autobuzele arhaice deloc dătătoare de confort şi siguranţă îi împingeau practic pe călători spre oferta mult mai atrăgătoare a cărăuşilor. Că una-i să mergi spre casă lăfăindu-te pe scaunul unui autoturism, cu sarsanalele în portbagaj, să mai poţi trage din când în când şi câte-o ţigară şi cu totul altceva e să stai înţepenit în poziţie aproximativ bipedă, înghesuit printre paporniţe. Iarna, în frig. Vara, sufocat de căldură, praf şi valuri de transpiraţie.

Evident, breasla asta a cărăuşilor a deranjat enorm firmele de transport. Au urmat clasicele plângeri la poliţie, raziile, dar efectul n-a fost nici pe departe cel scontat. Aproape imposibil de dovedit contravenţia. Asta pentru că, în majoritatea cazurilor, cărăuşii cunoşteau personal clienţii şi reciproc. Iar interesul comun era protejarea „afacerii”.

Pe vremea aceea erau adevărate găşti de cărăuşi ce-şi făceau veacul pe la chioşcurile din vecinătatea autogărilor sau staţiilor de autobuz de la ieşirile din oraş. În Târgu Cucu, pe locul actualului Palat de Justiţie, în Podul de Fier, la Piaţa Nicolina, în parcarea de la Billa, din Canta, ori în Târguşor Copou. Stăteau grupuri-grupuleţe, aparent la taclale, dar geană pe eventualii muşterii.

Văzând că treaba cu plângerile la poliţie nu-i deloc productivă, firmele şi-au schimbat total strategia. De voie, de nevoie, au trebuie să bage adânc mâna în buzunar. Mai întâi, pentru a-şi înviora parcul auto, pentru a oferi ceva confort navetiştilor. Apoi, au îndesit cursele, abordare care, într-un final, s-a dovedit decisivă, atingând punctul sensibil al cărăuşilor. Aceştia din urmă nu pleacă niciodată la drum dacă n-au maşina plină. Altfel, nu le rentează. Dacă apelezi la serviciile lor, se întâmplă frecvent să stai şi jumătate de oră, să aştepţi venirea unui singur client, ca să se umple autoturismul. Aşa că, mai bine cu microbuzul. Dacă nu mai confortabil, măcar mai repede.

Asta a fost lovitura fatală, treaba cu cărăuşia ducându-se tare de tot la vale în ultimii doi ani. Nici măcar contraoferta cum că, la o adică, fără niciun ban în plus, te duce până acasă, că te lasă chiar în faţa porţii n-a dus la revirimentul scontat. Rând pe rând, cărăuşii s-au retras din activitate. S-au apucat de alte afaceri, mai eficiente şi mai puţin riscante, unii au plecat în străinătate ca şoferi de tir, alţii s-au angajat, culmea, chiar la cei care le-au sufocat business-ul, firmele de transport în comun.

Au mai rămas doar câţiva, în Podul de Fier şi-n Târguşor Copou. Bani ies în continuare, nu se îmbogăţesc, dar nici nu se poate zice c-ar trage mâţa de coadă. Unul, mai isteţ, şi-a făcut o agendă în care i-a trecut pe cei care lucrează în tură de noapte, îi pescuieşte la ieşirea din schimb şi-i duce la casele lor. O cursă, două la primele ore ale dimineţii şi s-a scos. Clar, nu mai poate trăi din asta, dar măcar îi rămâne ceva. De-un pachet de ţigări, acolo... Marcel FLUERARU