Orcs Must Die! 2 Review

Orcs Must Die! 2 Review

Acum vreo 8 luni am analizat debutul seriei Orcs Must Die!, produs de Robot Entertainment. Un tower defense cu elemente de acţiune şi RPG, îmbrăcat în stilul grafic al unui desen animat semirealist şi antrenant prin viteza şi variaţia în stil prin care poţi termina diverse dungeon-uri. Singurele două lucruri pe care i le-am imputat la momentul respectiv (mai ales prin contrast cu cel mai apropiat joc alternativ, *Dungeon Defenders) au fost lipsa unui mod cooperativ şi eventual a unui editor de niveluri.

Ei bine, Orcs Must Die! s-a întors cu un capitol mai stufos, longeviv şi dens în arsenal, alături de un mod Co-Op şi o abordare diferită asupra obiectivelor pe care le poţi avea într-o hartă. A crescut scara lucrurilor, atât când vine vorba de mărimea efectivă a arenei de joc, cât şi numărul soluţiilor pe care le poţi aplica împotriva invaziei iminente. În plus, hărţile au mai multe chokepoint-uri şi permit mult mai multe combinaţii când vine vorba de amplasarea capcanelor, în parte pentru că unele dintre acestea includ îmbunătățiri care-ți permit să le folosești pe alte suprafeţe (tavan sau pereţi, după caz) decât cele de bază.

Povestea reia lucrurile de unde le lăsase, adică decizia protagonistului (War Mage-ul fără nume) de a închide portalurile către lumea orcilor şi, drept urmare, secarea puterilor magice din lumea proprie. Rămas fără profesia îndrăgită de secretar principal în controlul populaţiei orcilor, acesta se reorientează spre minerit.

Spre deliciul lui însă (şi oroarea lumii pe care trebuie să o apere), orcii au revenit (cu câteva adiţii în rândul unităţilor), iar tot ce îi mai desparte de omenirea neajutorată sunt nişte uşi întredeschise, prin ale căror crăpături se strecoară sugestiv raze de lumină. Mai mult, protagonistul – acelaşi Făt-Frumos căruia îi lipseşte o doagă și hiperbolizat pentru efect comic – nu mai este de această dată singurul personaj ce poate fi controlat, fiindcă i se alătură Sorceress-ul, antagonista primului joc.

Diferenţele dintre ei nu sunt doar de natură estetică, fiindcă rezistenţa fizică mai ridicată a War Mage-ului este compensată printr-o cantitate mai mare de mana în cazul vrăjitoarei. De asemenea, atacul ei primar diferă în funcţie faţă de armele care nu îi sunt exclusive (trage cu un soi de magic missiles), iar atacul secundar derutează invadatorii, care încep să se lupte între ei odată ce sunt afectaţi. Dar controlul, mecanica generală şi interfaţa sunt identice. Cu toate astea, aţi face bine să vă alegeţi de la început personajul cu care doriţi să evoluaţi pe parcursul jocului, fiindcă toate îmbunătățirile, achiziţiile şi elementele de personalizare sunt legate de personajul pe al cărui profil jucaţi.

Datorită numărului ridicat şi personalizării mult mai aprofundate, capcanele, armele, gardienii şi echipamentul pe care îl puteţi distribui în cele până la 9 (6 în modul co-op) sloturi libere din fiecare nivel sunt împărţite pe categorii.

Astfel, la capcane avem toate elementele din jocul precedent (Grinder, Brimstone, Tar Trap, Spike Trap, Swinging Mace, Ballista), cărora li se adaugă funcţii extra odată ce sunt îmbunătăţite, pe lângă numeroase capcane noi pentru toate suprafeţele – malaxoare ce coboară din tavan, turele cu electricitate specializate în distrugerea invadatorilor aerieni, lansatoare de flăcări care ies din pământ sau pereţi care scuipă acid.

Armele de altădată revin cu abilităţi similare (arbaleta şi al său headshot, amuletele de foc şi gheaţă sau Windbelt-ul care acţionează similar unui Force Push, Bladestaff-ul), fiind însoțite şi de Boomstick (un shotgun pe care mărturisesc că nu l-am folosit mult timp după contactul iniţial). În plus, apare o clasă nouă de echipament, nişte artefacte cu un efect pasiv şi unul activ, specializate fiecare pe un tip de avantaj.

Avem amulete ce resetează efectul capcanelor, cresc valoarea monetară a fiecărui inamic ucis, regenerează mana sau viața şi diverse alte efecte benefice, pe lângă avantajele mai modeste, dar pasive (care nu consumă mana) pe care simpla lor echipare le garantează.

Gardienilor clasici (paladinii şi arcaşii) li se alătură dwarfii, înarmaţi cu grenade artizanale şi extrem de eficienţi ca şi complement pentru diverse killbox-uri pe care le veţi organiza în spaţiile mai strâmte de pe hartă. Bineînţeles, toate elementele enumerate pot fi îmbunătățite, iar în genere există un bonus special (perk) din două pe care îl puteţi achiziţiona, sacrificând perk-ul alternativ (arcaşii, de pildă, pot trage cu săgeţi de foc sau spike trap-urile, cele mai simple şi ieftine capcane cu damage din joc, au un bleed effect opţional).

Unitatea monetară pentru îmbunătățiri e constituită de cranii, obţinute la rândul lor prin rating-ul din fiecare hartă şi diverse bonusuri (apărarea perfectă a rift-ului din fiecare nivel, un craniu la fiecare o mie de orci uciși, random drops etc.). Pentru a achiziţiona tot ce se poate, ne vor trebui peste 1000 de cranii în total, o sumă deloc modestă chiar şi pentru cei mai pricepuţi şi ambiţioşi dintre noi.

Aici ne vin în ajutor modurile de joc, împărţite în trei categorii mari şi late: Story (misiunile de campanie), Classic (hărţi din jocul original, aici adaptate posibilităţii de a folosi echipament şi capcane din ambele titluri) sau Endless (hărţile din modul Story, cu un set de reguli schimbat: valurile nu se mai termină, iar scopul nu este să le învingi pe toate, ci să supravieţuieşti suficient de mult pentru un rating cât mai mare: valul 40 pentru 5 cranii.

De asemenea, ajustarea dificultăţii pentru modul co-op lasă unele lacune în evoluţia single-player, în sensul în care banii pe care îi obții în modul single-player s-ar putea în unele momente să fie insuficient pentru a combate valuri care cresc exponenţial în număr, dar mereu există câte o portiţă de scăpare.

Inamicii, cum era de aşteptat, primesc şi ei întăriri. Hoarda are aceiaşi soldaţi de bază (orci medii şi grei, câteodată echipaţi cu un scut care previne farmarea instantă a unui grup prin headshot-uri bine calculate, orci echipaţi cu arbalete, kobolzi, ogres – clasici, grei, de gheaţă sau foc, dragonaşi grăsuni şi mici sau gnolli, plus dragoni negri – sau twilight – care pot devasta grupuri întregi de arcaşi dacă nu eşti atent datorită damage-ului lor câteodată nesimţit de mare. În plus, unii gnoli sunt echipaţi cu grenade acum, iar noii Earth Elementals se sparg în bucăţi mai mici care continuă să avanseze.

Capcanele pe care le puneţi trebuie să fie cât mai variate în efect, pentru că de exemplu ceea ce anihilează kobolzii care aleargă repede (Brimstone, de exemplu) va fi aproape inutil împotriva inamicilor de categorie grea cum ar fi Earthlords sau Earth Elementals. Există combinaţii eficiente în anumite contexte împotriva tuturor inamicilor, dar nu toate hărţile au chokepoint-uri atât de bine conturate.

De fapt, hărţile din acest al doilea joc sunt mai întortocheate: platformele pe care puteţi pune gardieni sunt adeseori departe de locurile în care se strâng mobi (atât pe verticală, cât şi pe orizontală), există de multe ori ferestre sau găuri în arhitectură prin care puteţi lovi şiruri de invadatori îndepărtaţi fără să vă deplasaţi în locul cu pricina, iar portalurile revin cu aceeaşi eficienţă logistică anterioară.

Hărţile nu sunt neapărat mai mari (cu câteva excepţii), dar în majoritatea cazurilor sunt mult mai dense şi greu de apărat până testaţi câteva combinaţii fatale de capcane. Setul de unelte folosite va diferi ceva mai mult decât în primul joc şi au dispărut arborii de talente numiţi Weaveri în terminologia jocului. Cu toate astea, unele efecte au fost încorporate în magazinul de îmbunătățiri (cum ar fi acordarea unui volum modest de mana în schimbul headshot-urilor sau resetarea capcanelor mai repede cu ajutorul artefactului aferent).

Per total, nu există o strategie care să învingă totul, iar abordarea e destul de versatilă – puteţi deruta monștrii cu Sorceress-ul sau puteţi arunca cât mai multe Lightning Storm-uri în timp ce vă încărcaţi mana prin headshot-uri cu War Mage-ul. Tar Traps-urile îi sunt extrem de utile celui din urmă, în timp ce Sorceress-ul are killbox-uri în care baricadele, capcanele cu acid şi foc şi concentrarea de bleed effects sunt Cuvântul lui Dumnezeu pe Pământ. Sau mă rog, sub.

Coinforge, platforma pe suprafaţa căreia banii obţinuţi se înmulţesc, are şi ea îmbunătățiri consistente în acest sens, incluzând un bonus opţional care face efectul să persiste după ce orcii părăsesc suprafaţa acoperită. Pentru maximizarea profitului, puteţi folosi şi artefactul de profit, iar inamicii mai serioşi vor lăsa în urma lor câte o monedă de aur în continuare. În modul Endless, veţi ajunge la un moment dat să n-aveţi ce face cu banii, mai ales având în vedere că upgrade-ul de bază al anumitor capcane şi gardieni (Tar Traps, Archers, Barricade) este reducerea costului de amplasare.

După prima parcurgere (fie singur, fie cu un partener), faptul că jocul a fost proiectat în special pentru co-op începe să fie mult mai evident: sunt mult mai dese hărţile simetrice, cu între două şi patru porţi prin care vin de multe ori simultan grupuri de mobi. Oricum, gameplay-ul e incomparabil mai distractiv cu un partener şi eventual cu voicechat (deşi nu e obligatoriu, chat-ul în scris minimalist e arhisuficient pentru comunicare, în ciuda faptului că tot mai multe jocuri îl omit, din motive inexplicabile), iar limitarea setului de capcane al fiecăruia încurajează o tactică ţesută cu sinergii, capcane diferite şi o înţelegere a mecanicii valabilă în cazul amândurora pentru a obţine un oarecare succes (cel puţin pe dificultatea Nightmare).

Grupul e limitat la doi jucători (fiecare fiind obligat să joace cu un personaj distinct), dar e mai mult decât suficient. Cine ştie, la un eventual Orcs Must Die! 3 şi odată cu posibila integrare a unor noi protagonişti, poate că vom beneficia de o familie mai numeroasă, dar chiar şi în stadiul prezent, arhitectura nivelurilor e, din punctul meu de vedere, mai bine închegată şi mai echilibrată decât peisajele uneori haotice orientate spre grupuri de până la patru aventurieri din Dungeon Defenders, concurenţa directă a lui OMD.

Mi-aş fi dorit în continuare un editor de nivel, dar n-a fost să fie. Hărţile sunt destul de multe la număr (15 în modul Story şi 20 în modul Endless) şi vor fi probabil mai numeroasă odată cu lansarea eventualelor DLC-uri (cum s-a întâmplat cu Lost Adventures în cazul predecesorului), dar posibilitatea de a proiecta, testa şi îmbunătăţi donjoane de către comunitate ar asigura poate o rejucabilitate infinită a unei serii care, din punctul meu de vedere, a evoluat constant în conţinut şi echilibru.

Sigur, grafica aproape identică şi îmbunătăţile pe format piramidal care au fost aduse ar putea să-i acorde lui OMD!2 eticheta indezirabilă de „expansion cu nume de continuare”, dar e genul de joc în care conceptul funcţionează şi balamalele sunt unse – genul de joc în care parcurgem iar niveluri ca să încercăm arsenaluri şi strategii noi, ne zbatem să urcăm în clasamente şi ne certăm pe forumuri vizavi de care capcană e mai bună pentru un anumit setup şi de ce.

Introducerea modului co-op este, pentru OMD!, un element extrem de important şi plătind preţul doar un pic mai piperat decât cel al predecesorului, eu unul mi-am reinstaurat dependenţa de orcocid pentru cel puţin câteva săptămâni. Ajută şi faptul că sesiunile pot fi scurte şi intense, de unde şi alura de „joc de pauză de masă”, precum şi clasamentul funcţional, jocul în reţea simplu şi rapid sau comunităţile bogate de dezbatere a tacticilor aplicate.

Mai mult ca sigur, cel mai recent titlu produs de Robot Entertainment nu e pentru toată lumea, dar înclin să cred că asta e din cauza trăsăturilor specifice genului din care face parte. În nişa lui, Orcs Must Die! 2 e rege. Sigur, poate nu aveţi o înclinaţie spre tower defense, dar pentru acest gen, abordarea tridimensională (capacitatea de a folosi pereţii şi tavanul, de a amplasa gardieni, sinergia între capcane şi vrăjile personajelor), grafica foarte atrăgătoare şi gameplay-ul rapid sunt peste orice alt joc similar.