”Izolarea Moldovei ţine de incompetenţă, delăsare, lipsă de patriotism şi hoţie”

Filip-Lucian Iorga-Bărbulescu este unul dintre istoricii de prestigiu ai României, şcolit la Universităţile Bucureşti, Sorbona şi Berlin. A lucrat ca manager cultural în cadrul Institutului Cultural Român, expert în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, director al Departamentului Memoria Exilului Românesc. A fost consultant al Casei Regale a României şi profesor asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. În prezent, este expert în cadrul Institutului Cultural Român.
A acceptat să răspundă la câteva întrebări adresate de cotidianul Evenimentul Regional al Moldovei.

- Domnule Iorga, Guvernul continuă seria bâlbelor legate de Centenar, anunţând că nu mai poate fi la Iaşi la termenele stabilite, pentru o şedinţă de Guvern. La fel a procedat şi Parlamentul, după ce oficialităţile locale anunţaseră deja licitaţii pentru organizarea de şedinţe solemne aici, în fosta Capitală de război a ţării. E doar un haos instituţional, sau putem merge ceva mai departe cu intuiţia?
- Într-adevăr, este regretabil ce se întâmplă. Au fost tentative de a onora statutul Iaşului de Capitală de război a României, dar autorităţile centrale nu au făcut suficient. Nu aş cădea însă în tentaţia teoriei conspiraţiei. Nu cred că există forţe care se concentrează anume pe punerea de beţe în roate în contextul Centenarului. Nu vreau să cred că există lideri politici şi demnitari într-atât de ticăloşi încât să dinamiteze cu bună ştiinţă marcarea celor 100 de ani de la Marele Război şi de la naşterea României Mari. Cred în continuare că e vorba de bâlbe, de lipsă de coordonare, de interese meschine, de haos instituţional. Nu peste tot e aşa. Sunt şi instituţii ale statului care pregătesc sute de proiecte dedicate Centenarului. E, spre exemplu, cazul Institutului Cultural Român, care va avea o prezenţă remarcabilă în 2018. Mediul privat este şi el foarte activ. Academia Română, unele universităţi. Dar, din păcate, de la nivel central semnalele nu sunt bune. Lipseşte parcă centrul nervos al acestor manifestări, lipseşte viziunea, lipseşte voinţa de a organiza proiecte consistente, nu doar manifestări festiviste şi pasagere.
- De ce credeţi că se insistă cu izolarea Moldovei, lăsată, iată, fără infrastructură, fără oportunităţi economice şi politice importante, dar recunoscută oficial ca pol al sărăciei?
- Când ne gândim la bogăţia de altădată a Moldovei, consemnată de cronicile timpului şi de călătorii străini, nu putem să nu ne întristăm. Nici aici nu aş vrea să o luăm pe calea conspiraţiilor. Din nou, e vorba de incompetenţă, delăsare, lipsă de patriotism şi, da, hoţie. Există, mai ales în contextul disponibilităţii fondurilor europene, o indolenţă criminală a unor factori de decizie care blochează şi întârzie dezvoltarea ţării. Şi nu numai în Moldova. Lipsa infrastructurii este o frână importantă în calea dezvoltării şi, după mine, construcţia de autostrăzi este o prioritate absolută pentru România. Ca şi agricultura ecologică sau turismul. Dar acestea par să rămână veşnice cenuşărese ale agendelor guvernamentale. Să ne gândim oare şi că oamenii din zonele mai puţin dezvoltate, mai săraci şi mai puţin educaţi, sunt mai uşor manevrabili şi mai uşor de folosit, ca masă de manevră în alegeri, de diversele forţe politice? Cu cât oamenii devin mai liberi, mai prosperi şi mai educaţi, cu atât ei devin mai conştienţi de drepturile lor. Să fie şi acesta un motiv pentru care unele autorităţi şi structuri ale statului încurajează, parcă, prin inacţiune şi rea-voinţă, subdezvoltarea?
- Suntem mai aproape, astăzi, de a realiza din nou Marea Unire, luând aici în calcul Basarabia şi Bucovina de Nord, sau mai aproape de o dezbinare politică iremediabilă, de o separare socială definitivă între regiunile istorice?
- Ca oameni pe care ne interesează soarta ţării noastre, trebuie să fim întotdeauna atenţi la evoluţiile internaţionale şi la tensiunile interne. Cred, totuşi, că România, aşa cum e ea astăzi, cu toate nemulţumirile pe care le avem, este un exemplu de succes din punct de vedere identitar, al omogenităţii culturale şi lingvistice a diferitelor regiuni, al respectării drepturilor minorităţilor. România Mare, născută în 1918 şi dispărută în 1940, a fost un succes. Iar în România de azi, dincolo de câteva grupuri izolate şi de câţiva politicieni populişti, nu cred că există vreo regiune sau vreo comunitate masivă care să-şi dorească separarea de România. Dar pentru a consolida această stabilitate şi pentru a contracara eventuale încercări de a crea artificial tensiuni între diferite regiuni sau comunităţi, e nevoie ca diversele provincii istorice ale României să se dezvolte concomitent, să nu apară discrepanţe prea mari între nivelul de trai al oamenilor din diverse zone. În privinţa reapropierii de visul României Mari, nu sunt la fel de optimist în acest moment, în actualul context internaţional, cu resursele limitate pe care le are România şi cu politicienii pe care îi ştim. Unirea dintre cele două state româneşti, România şi Republica Moldova, trebuie să rămână un obiectiv pe termen lung pentru orice român. Dar trebuie luate în considerare problemele economice, dar şi cele identitare, măsura în care o Românie mărită ar putea face faţă integrării unei foarte mari minorităţi ruseşti căpătate odată cu eventuala reunificare. Nu mai vorbim de trupele ruseşti din Transnistria. Cât despre Bucovina de Nord, acolo situaţia e şi mai complicată. Nu ştiu dacă România va mai putea recupera vreodată acea regiune profund românească. Dar e nevoie de mai multă bărbăţie şi de mai multă implicare în apărarea identităţii culturale şi lingvistice a românilor din Ucraina (atât a celor din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, cât şi a celor din sudul Basarabiei, aflat acum tot sub administraţie ucraineană). Văzând reacţia destul de anemică a autorităţilor româneşti faţă de recenta decizie a Ucrainei de a limita radical folosirea limbii materne în şcoli, sunt foarte îngrijorat pentru comunităţile istorice româneşti din preajma graniţelor României. Aşadar, înainte de a ne gândi la o reunificare teritorială, să încercăm să împiedicăm dispariţia culturală şi lingvistică a comunităţilor româneşti. Este vital şi este urgent!
- Mai poate avea monarhia vreun cuvânt de spus în istoria acestei naţiuni? Aţi fost consultant al Casei Regale a României... Ce credeţi că se va petrece cu Casa Regală în perioada imediat următoare?
- Eu cred în continuare că Monarhia constituţională poate fi o soluţie pentru România, care are atâta nevoie de un simbol mai presus de politică, de o legătură cu istoria ţării şi cu momentele luminoase din trecut, de o instituţie care să aducă echilibru şi respectabilitate în viaţa publică.
Viitorul nu-l putem ghici, dar Casa Regală va rămâne cu siguranţă o prezenţă activă în societatea românească, fie că vom redeveni Monarhie, fie că nu. Elementul esenţial al păstrării rolului Casei Regale va rămâne şi în continuare modelul moral oferit de Majestatea Sa Regele Mihai, exemplul său de verticalitate, de iubire de ţară, de sacrificiu pentru datorie, de viaţă creştină.
- Rămâne Marea Unire din 1918, cel mai glorios moment din istoria acestei naţiuni?
- Marea Unire din 1918 rămâne, cu siguranţă, apogeul istoriei noastre naţionale, momentul în care toate energiile naţiunii, de la Familia Regală, la elitele ţării şi la ţărănime s-au concentrat spre îndeplinirea unui obiectiv comun. Cred însă că nu trebuie să ne referim doar cu nostalgie şi regrete la acel moment. Sigur că România Mare nu mai există azi, dar putem identifica şi acum obiective comune, care să merite implicarea şi sacrificiile noastre. Rolul nostru astăzi nu este mai puţin important şi interesant decât cel al strămoşilor noştri de la 1918, avem şi astăzi nevoie de curaj, de inteligenţă, de simţul datoriei şi de spiritul de sacrificiu. Patriotismul pare „demodat” doar fiindcă identificăm mai greu acele obiective comune. Dar ele există: de la dezvoltarea economică a ţării, la construirea de autostrăzi, la transformarea României într-o putere agricolă a Europei, la îmbunătăţirea nivelului de trai al oamenilor, la nevoia de educaţia şi asistenţă medicală de înalt nivel, la punerea la lucru în ţara lor a creierelor strălucite din domeniile de cercetare avansată, la protejarea resurselor şi a mediului, la apărarea şi promovarea patrimoniului cultural şi istoric şi la prezenţa activă a României la nivel internaţional, ca membră a Uniunii Europene şi a NATO.
- De unde începe şi până unde ţine dragostea de ţară, patriotismul? Mai putem vorbi despre acest fenomen, sau va rămâne el doar un concept la îndemâna sociologilor, a istoricilor?
- Patriotismul de azi mai poate cu greu semăna cu avânturile romantice din secolul al XIX-lea sau cu sacrificiul suprem al ostaşilor din războaiele mondiale. Dar nu poate dispărea. Educaţia patriotică trebuie să existe în continuare, şi în familie, şi la şcoală. Aşa cum ne iubim familiile, locurile de unde venim, ne vom iubi în continuare şi ţara. E adevărat, cu sincope, lupte şi dezamăgiri. Patriotismul de astăzi trebuie să fie pragmatic şi dinamic. Să se refere cu respect la modelele din trecut, dar să nu rămână blocat în paseism. Azi nu trebuie neapărat să fluturăm vreun steag sau să ne aruncăm cu piepturile dezgolite în faţa vreunui duşman, pentru a ne dovedi patriotismul. Azi suntem patrioţi dacă ne facem treaba, fiecare la locul nostru, aşa cum se cuvine, dacă nu furăm, dacă ne purtăm bine unii cu alţii, dacă nu tăiem ilegal pădurile şi nu ne otrăvim ţara, dacă nu dărâmăm monumente istorice, dacă suntem mereu preocupaţi de propria noastră dezvoltare şi prosperitate, dar şi de dezvoltarea comunităţilor din care facem parte, dacă vorbim corect româneşte şi nu ne ignorăm istoria şi tradiţiile, dacă nu uităm să mergem la Biserică duminica, dacă ne cunoaştem şi ne apărăm drepturile, dacă ne opunem incompetenţei, nepotismului, grobianismului, corupţiei. Un patriotism poate mai puţin spectaculos, dar la fel de necesar ca acela al eroilor care au făcut România Mare.
A consemnat Dan M.BREZULEANU