Procesul prin care statul român a pierdut un litigiu cu frații Micula și le-a plătit despăgubiri de câteva sute de milioane de euro va fi rejudecat - decizie a Curții de Justiție a UE

Procesul prin care oamenii de afaceri Ioan și Viorel Micula, fondatorii grupului European Food&Drinks, au cerut şi primit de la statul român despăgubiri de 400 de milioane de euro pentru presupuse prejudicii aduse companiei lor va fi rejudecat de Tribunalul Uniunii Europene, a decis marți Curtea de Justiţie a UE. Reamintim că în decembrie 2019 Guvernul condus de Ludovic Orban a plătit aceşti bani către fraţii Micula, după ce au fost blocate conturile Romatsa, Nuclearelectrica şi Conpet.

România este implicată într-un șir de procese cu frațăii Micula, fiind acționată în instanțe internaționale de către cetăţenii suedezi Ioan şi Viorel Micula şi societăţile European Food S.A., Starmill S.R.L., Multipack S.R.L, în temeiul tratatului bilateral de investiții (TBI) privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor încheiat în mai 2002 între Guvernul României şi Regatul Suediei.

Marţi, Curtea de Justiție a UE a anulat decizia prin care frații Micula au primit despăgubiri de la statul român, cazul fiind trimis spre rejudecare Tribunalului UE: "Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat necompetența Comisiei de a examina, în lumina dreptului ajutoarelor de stat, despăgubirea plătită unor investitori suedezi de către România în executarea unei hotărâri arbitrale".

Guvernul condus de Ludovic Orban a plătit deja aceşti bani către fraţii Micula, în decembrie 2019.

Argumentele Curții de Justiție a Uniunii Europene:
"(...)Curtea constată că dreptul la repararea prejudiciului invocat de investitorii suedezi, deși izvorăște din abrogarea, cu încălcarea TBI, a schemei de stimulente fiscale de către România, nu a fost conferit decât prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, care nu doar că a constatat existența acestui drept, dar l-a și cuantificat. Prin urmare, abia la finalul procedurii arbitrale investitorii au putut obține plata efectivă a despăgubirii, chiar dacă aceasta vizează parțial repararea prejudiciului pe care pretind că l-au suferit pe parcursul unei perioade anterioare aderării României la Uniune.
Astfel, având în vedere faptul că măsura de ajutor vizată a fost acordată după aderarea României la Uniune, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând Comisia necompetentă ratione temporis să adopte decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE.
Curtea precizează că chestiunea dacă despăgubirea acordată prin hotărârea arbitrală poate constitui un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, depășește competența sa în cadrul recursului, întrucât ea nu a fost examinată de Tribunal. În aceste condiții, competența Comisiei întemeiată pe articolul 108 TFUE nu poate în niciun caz să depindă de rezultatul examinării acestei chestiuni, din moment ce controlul preventiv exercitat de Comisie în aplicarea acestei dispoziții are ca obiect în special stabilirea aspectului dacă despăgubirea în cauză constituie un ajutor de stat sau nu.
Curtea constată că Tribunalul a mai săvârșit o eroare de drept statuând că Hotărârea Curții Achmea3 este irelevantă în speță. În Hotărârea Achmea, Curtea a statuat că articolele 267 și 344 TFUE se opun unui acord internațional încheiat între două state membre care prevede că un investitor din unul din aceste state membre poate, în cazul unui litigiu referitor la investițiile în celălalt stat membru, să introducă o procedură împotriva acestui din urmă stat membru la un tribunal arbitral în privința căruia acest stat membru s-a obligat să îi accepte competența. Astfel, prin încheierea unui astfel de acord, statele membre consimt să înlăture competența propriilor instanțe și, implicit, sistemul jurisdicțional de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune acestora să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii pentru litigiile care pot viza aplicarea sau interpretarea acestui drept.
Or, în speță, este cert că despăgubirea solicitată de investitorii suedezi privea de asemenea prejudiciile pretins suferite după data aderării României la Uniune, dată de la care dreptul Uniunii, în special articolele 107 și 108 TFUE, era aplicabil acestui stat membru.
În acest sens, litigiul introdus la tribunalul arbitral nu putea fi considerat ca fiind limitat în toate elementele sale la o perioadă în cursul căreia România, dat fiind că nu aderase la Uniune, nu era încă legată prin normele și principiile care decurg din Hotărârea Achmea. Este în plus cert faptul că acest tribunal arbitral nu există în cadrul sistemului jurisdicțional al Uniunii, acest tribunal nefiind circumscris sistemului de căi de atac pe care articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune statelor membre să îl instituie în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
În aceste condiții, consimțământul României la sistemul de arbitraj prevăzut de TBI a devenit fără obiect ca urmare a aderării acestui stat membru la Uniune.
Având în vedere toate aceste considerații, Curtea anulează hotărârea recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe asupra motivelor și argumentelor invocate în fața sa ce privesc temeinicia deciziei în litigiu, cu precădere asupra chestiunii dacă măsura vizată de decizie îndeplinește, pe plan material, condițiile enunțate la articolul 107 alineatul (1) TFUE".
Cronologia litigiului
În 29 mai 2002, Regatul Suediei și România au încheiat un tratat bilateral de investiții privind promovarea și protejarea a investițiilor (TBI), al cărui articol 2 alineatul (3) prevede că fiecare parte contractantă va asigura întotdeauna un tratament just și echitabil investițiilor investitorilor celeilalte părți contractante. TBI prevede în plus că diferendele dintre investitori și țările semnatare sunt soluționate de un tribunal arbitral.
În 2005, în cadrul negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, guvernul român a abrogat o schemă națională de stimulente fiscale în favoarea anumitor investitori în regiuni defavorizate („schema de stimulente fiscale”).
Apreciind că, prin abrogarea schemei de stimulente fiscale, România și-a încălcat obligația de a asigura un tratament just și echitabil investițiilor lor în conformitate cu TBI, mai mulți investitori suedezi au solicitat constituirea unui tribunal arbitral în vederea obținerii reparării prejudiciului cauzat.
Prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, acest tribunal a obligat România la plata către respectivii investitori a sumei de aproximativ 178 de milioane de euro cu titlu de daune interese.
În pofida faptului că Comisia Europeană a pus în gardă în diferite rânduri autoritățile române cu privire la necesitatea de a respecta în acest dosar normele și procedurile aplicabile în materia ajutoarelor de stat, acestea au plătit investitorilor suedezi despăgubirea acordată de tribunalul arbitral.
Prin decizia din 30 martie 2015, Comisia a calificat plata acestei despăgubiri drept ajutor de stat incompatibil cu piața internă, a interzis punerea sa în aplicare și a dispus recuperarea sumelor deja plătite. Sesizat cu mai multe acțiuni, Tribunalul a anulat această decizie, în esență pentru motivul că Comisia a făcut uz retroactiv de competențele sale pentru fapte care erau anterioare aderării României la Uniune la 1 ianuarie 2007. Tribunalul a plecat astfel de la premisa că ajutorul vizat fusese acordat de România la data abrogării schemei de stimulente fiscale, și anume în anul 2005.
În recurs, Curtea, întrunită în Marea Cameră, a anulat această hotărâre a Tribunalului și a confirmat competența Comisiei de a adopta decizia în litigiu, trimițând cauza spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la motivele și argumentele invocate în fața sa în legătură cu temeinicia acestei decizii.
Povestea ajutoarelor de stat
România a adoptat în anul 1999 Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000.
Pe 2 octombrie 1998, autoritățile române au adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului 24/1998 prin care se acordau anumitor investitori din regiuni defavorizate o serie de stimulente, printre care în special facilități precum scutirea de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoarea adăugată pentru mașini și restituirea taxelor vamale pentru materiile prime, precum și scutirea de la plata impozitului pe profit pe durata desemnării zonei relevante drept regiune defavorizată.
Guvernul român a decis ce regiuni ar trebui să fie desemnate drept regiuni defavorizate și a stabilit durata acestei desemnări la cel mult zece ani. Prin hotărârea din 25 martie 1999, cu aplicare din 1 aprilie 1999, guvernul român a declarat zona minieră Ștei‑Nucet, județul Bihor, regiune defavorizată, pentru o perioadă de zece ani.
Pe 15 mai 2000, Consiliul Concurenței a adoptat Decizia 244/2000 prin care a stabilit că mai multe dintre stimulentele acordate în temeiul OUG 24 trebuiau considerate ajutoare de stat în scopuri de exploatare care conduc la denaturarea concurenței și care trebuiau, așadar, eliminate.
Pe 1 iulie 2000 a intrat în vigoare OUG 75/2000 care a modificat OUG 24
Consiliul Concurenței a contestat la Curtea de Apel București faptul că, în ciuda adoptării OUG 75, decizia sa nr. 244/2000 nu a fost pusă în aplicare. Această cerere a fost respinsă la 26 ianuarie 2001 pentru motivul că OUG 75 trebuia să fie considerată o măsură legislativă, iar nu administrativă, și că, prin urmare, legalitatea sa nu putea fi contestată de Consiliul Concurenței în temeiul Legii nr. 143/1999. Această decizie a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 februarie 2002.
Pe baza unor certificate de investitori permanenți, obținute la 1 iunie 2000 de European Food și la 17 mai 2002 de Starmill și de Multipack, acestea au făcut anumite investiții în zona minieră Ștei‑Nucet.
În luna februarie 2000, România a început negocierile de aderare la Uniune. În contextul acestor negocieri, Uniunea, în Poziția comună din 21 noiembrie 2001, a constatat că existau în România „o serie de scheme de ajutoare existente, precum și scheme de ajutoare noi incompatibile, care nu [fuseseră] aliniate la acquis”, inclusiv „facilități acordate în temeiul [OUG]”.
Pe 26 august 2004, specificând că, „în vederea îndeplinirii criteriilor prevăzute de normele comunitare privind ajutoarele de stat și, de asemenea, în vederea finalizării negocierilor din cadrul capitolului nr. 6 (Politica în domeniul concurenței), [era] necesar să se elimine toate formele de ajutor de stat din cadrul legislației naționale care [erau] incompatibile cu acquis‑ul comunitar în acest domeniu”, România a abrogat toate stimulentele acordate în temeiul OUG, cu excepția facilității pentru impozitul pe profit. Această abrogare a intrat în vigoare la 22 februarie 2005.
Pe 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniune. Nici OUG 24, nici OUG 75 nu sunt menționate la punctul 1 din titlul 2, „Politica în domeniul concurenței”, din anexa V la Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 203, denumit în continuare „Actul de aderare”) ca măsuri de ajutor care ar fi considerate ajutoare existente la momentul acestei aderări.
Pe 28 iulie 2005, ca urmare a revocării stimulentelor pentru investiții prevăzute de OUG, cinci dintre reclamanți, Ioan și Viorel Micula, European Food, Starmill și Multipack, au solicitat instituirea unui tribunal arbitral în conformitate cu articolul 7 din tratatul bilateral de investiții încheiat la 29 mai 2002 între Guvernul Regatului Suediei și Guvernul României. Aceasta în condițiile în care frații Micula au cetățenie suedeză. Au urmat mai mulți ani de proceduri arbitrale până la decizia ICSID din decembrie 2013.