România, furnizor de securitate într-o zonă instabilă

 * mai multă securitate însemnă mai mulţi bani atraşi din partea investitorilor, pe fondul încrederii mai mari într-o economie dintr-o ţară stabilă

Conform unei legi emise de Parlamentul României în 2005, în prima duminică a lunii aprilie se sărbătoreşte, în România, ziua NATO. Momentul are o întreită încărcătură simbolică, fiind apropiat de datele de 4 aprilie 1949 – semnarea Tratatului de la Washington, actul oficial de înfiinţare a NATO, de 29 martie 2004 - ziua oficială de aderare a României la Alianţă, dar şi de momentul arborării oficiale a drapelului României la sediul NATO – 2 aprilie 2004.

Premierul României Viorica Dăncilă a ţinut să precizeze că aniversarea a 14 ani de la aderarea la NATO este un lucru pozitiv ca urmare a ce s-a realizat în aceşti ani. Ea a reafirmat că apărarea naţională reprezintă una dintre priorităţile actualei guvernări ce intenţionează să ia toate măsurile necesare pentru sporirea capacităţilor defensive ale României în vederea asigurării păcii şi stabilităţii.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Klaus Iohannis, preşedintele României, care a subliniat importanţa alocărilor bugetare de 2% din PIB pentru a avea o armată înzestrată la standardele NATO şi că, din păcate, acest procent a fost alocat doar în ultimii doi ani. Preşedintele a mai precizat că „ţara noastră a devenit un pilon de stabilitate regional, iar pentru a ne consolida acest statut este nevoie ca procesul de adaptare permanentă să continue. Suntem şi rămânem angajaţi alături de aliaţii noştri pe teatrele de operaţii cum este cel din Afganistan, precum şi în structurile de comandă şi în centrele de pregătire a Alianţei, iar contribuţiile noastre sunt apreciate”.

Dincolo de aceste declaraţii, care surprind destul de obiectiv, ar trebui menţionate anumite elemente din aceşti ani în care România a devenit membră NATO.

În cei 14 ani, armata română a fost, în linii mari, implicată pe toate teatrele de operaţiuni militare. Nu a existat nici o apreciere negativă la adresa ei, soldaţii români s-au comportat excelent şi aceasta în ciuda faptului că nu de fiecare dată au avut în dotare cel mai performant echipament din lume. Faptul că NATO a hotărât sporirea capacităţilor defensive în partea central - răsăriteană a Europei, pe fondul sporirii ameninţărilor la adresa securităţii dinspre Rusia, odată cu anexarea Crimeii şi a războiului din estul Ucrainei, reprezintă un succes pentru România şi pentru ţările din zonă. Mai multă securitate însemnă mai mulţi bani atraşi din partea investitorilor, pe fondul încrederii mai mari într-o economie dintr-o ţară stabilă. România a devenit un furnizor de securitate într-o zonă instabilă. O mai bună înzestrare cu armament a României însemnă mai multe comenzi către industria locală de apărare. Să sperăm că investiţiile de 2 % din PIB nu vor merge doar spre comenzi de armament în străinătate, ci va fi implicată, într-o măsură cât mai mare, şi industria românească de apărare.

La sfârşitul anilor 90, atunci când NATO a început extinderea către estul Europei, au existat analişti care afirmau că fostele state comuniste ar trebui privite cu reală suspiciune, întrucât ele vor deveni calul troian al Alianţei. Prin natura lor, acestea vor reproduce comportamentul din timpul războiului rece, vor sabota NATO şi se vor alia cu Rusia. Ori, după 14 ani de când România este membră a Alianţei se poate vedea cât de departe de realitate s-au dovedit aceste speculaţii. Daniel-Valeriu BOBOC