Prăpastia dintre politicieni şi cetăţeni creşte

 

Dorian OBREJA

La nivel de politică/politicieni, există câteva diferenţe majore între ceea ce se întâmpla înainte de 1990 în România şi ceea ce se întâmplă acum.

Înainte, formula folosită pentru „zona de pregătire” era aceea de „rezervă de cadre” (desigur, se subînţelegea că acestea trebuiau să fie „de nădejde”); acum, se utilizezază eleganta sintagmă „resurse umane”.

Înainte, ceea ce,  teoretic, era cel mai important consta într-un dosar cât mai curat şi mai doveditor al originii sănătoase, moralităţii, unor calităţi şi însuşiri; în practică, numele formaţiunii politice unice conducătoare, P.C.R., scris nu cu majuscule şi puncte, însemna „pile, cunoştinţe, relaţii” şi decide chiar dacă amintitul dosar nu era „beton”.

Acum, ceea ce este mai însemnat, atât în teorie, dar mai ales în practică constă în cont. Cu cât acesta este mai mare (şi are şi o mare parte neagră, care poate fi transferată, tot la negru, către vârfurile piramidei de partid), cu atât posesorul ei are şanse sporite de a prinde locuri (prin alegeri sau numiri) în diferite funcţii/demnităţi, unde banii investiţi să producă un profit rapid şi cât mai consistent.

Şi înainte, şi acum, existau şi există cotizaţii de partid. Numai că, după 1990, au apărut şi cotizaţiile cu alte conotaţii şi destinaţii decât trezoreria formaţiunii politice în chestiune.

În fine, să mai amintesc faptul că membrii fostei Mari Adunări Naţionale (cel mult 500 la număr, într-un sistem unicameral) trăiau şi mâncau pe seama poporului doar câteva zile pe an, în cele, dacă nu mă înşel, vreo două scurte sesiuni legislative, în care se votau, la foc automat, toate legile proiectate/propuse, fără amendamente sau discuţii inutile.

Astăzi, parlamentarii trăiesc şi mănâncă tot anul pe spatele poporului.  Pe de o parte, prin intermediul unor indemnizaţii mari-mari, apoi prin alte facilităţi (cabinete-secretare-maşini-şoferi-consilieri în Capitală şi în teritoriu), şi după – prin pensii consistente. Măcar de s-ar mulţumi cu atât, dar nenumărate exemple vorbesc despre

Neavând, cu siguranţă, nicio nostalgie după vremurile trecute, vreau să scot în evidenţă că unele dintre diferenţele enumerate mai sus – dar mai sunt şi multe altele – au dus, duc şi vor duce la creşterea prăpastiei dintre politicieni şi simplii cetăţeni.

Cei dintâi au nu doar un trai îndestulat, ci şi pârghiile de a şi-l face şi prezerva astfel, au şi toate interesele canalizate în aceste direcţii. Cei din urmă, dimpotrivă. Foarte-foarte încet (adică într-un ritm care presupune că ne vom alinia în vreun secol...), România se apropie de Uniunea Europeană, dar, cum consemnează studiile făcute de institutele de specialitate şi publicate în presă arată că „o treime din populaţie trăieşte în sărăcie gravă, iar venitul pe cap de locuitor rămâne la o treime din media înregistrată în ţările comunităţii europene”.

Până la alegerile de prin 2008, mai exista o cât de cât apropiere temporară între politicienii candidaţi şi cetăţenii posibili votanţi. Tot încet, dar sigur, aceasta s-a diminuat, campaniile făcându-se la televizor, în mediul online şi prin afişaj stradal. Anul acesta, distanţarea (la nişte alegeri ce puteau fi amânate, trebuiau amânate, pentru că vor fi, ca şi cele locale, noi focare de infecţie) va fi şi mai mare, din motiv de pandemie.

Prăpastia menţionată ar fi de natură să alarmeze, şi prin creşterea dimensiunilor, dar mai ales al rezultatelor. Dar, desigur, aşa ceva nu se întâmplă...