Radu Cernătescu, Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române

Radu Cernătescu, Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 360 p.

Sub un titlu mai degrabă comercial decât ezoteric („Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române”), Radu Cernătescu a publicat, la sfârşitul anului trecut, un volum care îşi propune să elucideze raporturile unora dintre cei mai importanţi scriitori români cu Masoneria. Cartea nu constituie, totuşi, o istorie literară în adevăratul sens al cuvântului, nu doar din cauza numeroaselor omisiuni din sumar, cât mai ales din pricina parti-pris-urilor pe care autorul şi le afişează încă de pe prima pagină, unde incriminează „omul ateu, redus la o cultură de consum”, şi militează făţiş pentru o organizaţie care urmăreşte să prezerve „gena transcendenţei umane” (p. 7). Avem de-a face, aşadar, cu o pledoarie pro domo, care, deşi îşi revendică o „antidogmatică a lecturii”, nu o face – cum a observat deja Cosmin Ciotloş în cronica sa din „România literară” – decât pentru a vehicula sub paravanul ei dogmele propriei tradiţii „oculte”.

Ţintă fixă: Călinescu

Care ar fi, însă, „dogma” literară pe care Cernătescu intenţionează s-o erodeze prin cartea sa? În general, critica noastră „estetică” şi, în particular, „călinescianismul”, căruia exegetul îi organizează un vehement proces de intenţie în introducerea volumului. Însă argumentele lui Cernătescu nu sunt deloc convingătoare. Las la o parte faptul că, la aproape 70 de ani de la apariţia sa, „Istoria” călinesciană a încetat să mai reprezinte acea infailibilă tablă de legi a literaturii române pe care o ironizează cu exces de retorică „lucifericul” nostru. Mai îngrijorător e faptul că prefaţa volumului adăposteşte o serie de confuzii şi de erori impardonabile, care aruncă o umbră de îndoială asupra validităţii întregului demers. Nu ştiu de unde o fi aflat Cernătescu că N. Moraru, Al. I. Ştefănescu şi Ov. S. Crohmălniceanu ar fi fost „discipoli călinescieni” (cum se afirmă la p. 8; mai lipseau de pe această listă I. Vitner şi Leonte Răutu…), dar ştiu cu siguranţă că nu autorul „Principiilor de estetică” l-a „decretat” pe Coşbuc drept „poetul ţărănimii”, cum pretinde exegetul la pp. 12 şi 152 ale cărţii sale. De altfel, nu e deloc limpede cu ce-ar fi păcătuit Călinescu. Pe aceeaşi pagină, Cernătescu îi reproşează antecesorului său ba că şi-ar fi măsurat autorii „cu instrumentele şi criteriile unei axiologii vulgarizant de subiective”, ba că şi-ar baza „aparatul critic” pe „un instrumentar raţionalist restrictiv” (p. 11); după cum, cu acelaşi elan incontinent, criticul este acuzat şi că ar fi perpetuat la noi „estetica ştiinţifică” (p. 9), şi că ar fi negat existenţa oricărei „estetici”.

Nici din capitolul final Călinescu nu iese mai bine. Dar nici Cernătescu, care, oprindu-se asupra motivelor pentru care autorul „Principiilor de estetică” a fost eliminat din viaţa publică la sfârşitul deceniului cinci, ignoră cu desăvârşire probele textuale (care arată că micile „disidenţe” călinesciene atinseseră nişte limite deja intolerabile pentru noul regim politic) şi – fără a trimite la nicio sursă bibliografică! – vede în evenimentul respectiv o simplă consecinţă a unor fricţiuni din cadrul masoneriei, care au condus la „răzbunarea lui Mihai Ralea”: „Călinescu nu a fost decât contextual o victimă a valului de epurări, motivele campaniei de demascare sunt însă cu mult mai personale şi ţin de ranchiuna unor «prieteni» care, odată ajunşi în vârful piramidei decizionale în noul partid-stat, aveau de plătit vechi poliţe argutului coleg de lojă.” (p. 339) Desigur, aţi intuit deja că Ralea n-ar fi putut să coacă de unul singur un complot de o asemenea anvergură; a fost nevoie să pună puţintel umărul şi evreii, altminteri eterna conspiraţie mondială iudeo-masonică şi-ar fi ştirbit reputaţia…

Cum arată adevărul „antidogmatic”

Cu toate acestea, nu am intenţia să bagatelizez importanţa temei lui Radu Cernătescu. Dimpotrivă, sunt convins că, cel puţin din epoca paşoptistă până la instaurarea comunismului, Masoneria a jucat un rol deloc neglijabil nu doar în edificarea statului român modern, ci şi a instituţiilor noastre literare. Prin urmare, găsesc cu totul justificată o istorie instituţională a Masoneriei literare autohtone, una care să evidenţieze conexiunile dintre ideologie, politică şi literatură. Problema e că mă aştept ca o asemenea istorie să fie scrisă „cu cărţile pe masă” şi nu cu artificii conspiraţioniste de duzină. Or, tocmai asta face adeseori Radu Cernătescu, care, deşi îşi cheltuieşte energiile pentru a „documenta” ireproşabil aspecte secundare sau de-a dreptul irelevante în raport cu subiectul cercetării sale, lansează apoi cu nonşalanţă aberaţii dintre cele mai vesele. Astfel, într-un capitol intitulat emfatic „Adevărul despre nasul Spătarului Milescu”, autorul divaghează pe 20 de pagini despre verzi şi uscate, după care în ultima secvenţă a studiului îl contrazice subit cu Miron Costin, care pusese lifting-ul aplicat de Vodă boierului moldovean pe seama a niscaiva înclinaţii complotistice. În replică, Cernătescu întrevede „o altă explicaţie, poate [s.m.] cu mult mai credibilă”, deşi lipsită de orice suport istoriografic: „dacă Spătarul era posesorul titlului de Imperator, de iniţiat adică, menţionarea lui în vreo misivă adresată Împăratului Nicolae Milescu putea trezi stupefacţia profanului Vodă Iliaş. Neînţelegerea unui orgoliu noetic, rezultatul acelei transmutări interioare ireversibile care transcende lumea scundelor vanităţi princiare, iată posibila [s.m.] cauză a crestării nasului nevinovatului spătar şi nu complotul uzurpator care se pedepsea, de regulă, cu moartea.” (p. 49-50) Ergo, adevărul „antidogmatic” rezultă din „dacă”, „poate” şi „posibil”…

Într-un registru similar se construiesc şi cele două capitole care discută înregimentarea ideologică a lui Mihail Sadoveanu, în contextul în care prozatorul dobândise „convingerea dezavuării şi a iminentei lui îndepărtări de la conducerea Masoneriei”. Un prim semn în acest sens ar fi venit pe 1 septembrie 1944, când, la alegerile pentru preşedinţia S.S.R., Sadoveanu „este înfrânt de Victor Eftimiu şi de grupul lui numeros de susţinători francofili, între care E. Lovinescu şi Cincinat Pavelescu” (p. 288). Cât de bun manager de campanie al lui Eftimiu o fi fost Lovinescu nu-mi pot da seama, dat fiind că, după ştiinţa mea, criticul trecuse în lumea celor drepţi încă din 16 iulie 1943; dar poate că, cine ştie?, în lumea „transcendenţelor oculte” – în care, vorba prozatorului francmason, „morţii poruncesc celor vii” – un asemenea teleghidaj transmundan să fie ceva firesc… În orice caz, cu adevărat siderantă e concluzia lui Cernătescu: „Rămas pe toate liniile fără «coledzi», Sadoveanu a apelat într-un moment când acest fapt nu avea încă nicio circumstanţă [sic], la agentul N.K.V.D. responsabil cu mediile intelectualităţii româneşti, Mihai Ralea, cu care Sadoveanu se cunoscuse la «Viaţa românească». Se spune că Ralea i-ar fi cerut prozatorului să-i dezvăluie tot secretul masonic în schimbul recomandării prozatorului la Moscova. Cert este că această recomandare a fost obţinută de vreme ce Sadoveanu călătoreşte la Moscova în anul următor [1945 – n.m.], iar numele lui va apare [sic] pe lista Blocului Partidelor Democrate, prosovietice, la alegerile din 1946.” Pe ce bază afirmă, totuşi, Cernătescu că Ralea ar fi fost „agent N.K.V.D.” (şi, pe deasupra, şi „responsabil cu mediile intelectualităţii româneşti”)? Şi cine „spune”, apoi, că lui Sadoveanu i s-ar fi cerut să dezvăluie sovieticilor „tot secretul masonic”? Se prea poate ca, după cum afirmă Cornel Ungureanu pe ultima copertă a cărţii, autorul să-şi fi procurat datele de la „deţinători de secrete importante”, adică din chiar interiorul Masoneriei. Însă, în lipsa unor surse care să le facă „falsificabile” (adică verificabile), asemenea afirmaţii peremptorii rămân simple speculaţii calomnioase care apropie „hermeneutica” lui Radu Cernătescu de bubulismele unui Pavel Coruţ.

Hermetism şi hermeneutică

Defectul major al cărţii lui Cernătescu nu vine, totuşi, din documentarea insuficientă, ci din arbitrarul manierei sale de interpretare. Sigur că, în principiu, nu putem nega posibilitatea ca unii scriitori români să fi codificat în operele lor simboluri şi mituri masonice. Întrebarea este, însă, cum le putem delimita pe acestea din urmă de simbolurile şi miturile „culturale” în sensul larg al termenului, adică de acele topos-uri de provenienţă religioasă sau livrescă ce caracterizează alte coduri culturale sau care nu pot fi reduse la o doctrină anume. Un exemplu concludent în această privinţă îl constituie analiza „Ţiganiadei”, pe care Cernătescu o citeşte – cum altfel?… – în cheie masonică, adică politică şi mistică. Despre lectura politică, care îl transformă pe Budai-Deleanu într-un iacobin anarhic, nu sunt prea multe de spus, câtă vreme ea e susţinută cu argumente specioase de tipul identificării lui Romândor cu… Napoleon Bonaparte, pe baza amănuntului că eroul „Ţiganiadei” „a fost iniţial, aluzie la cariera împăratului francez [???], un simplu oştean din «şiragurile oştirii» lui Vlad Vodă” (p. 79). Ceva mai elaborată pare a fi interpretarea în grilă mistică, ce porneşte de la constatarea că, în esenţă, „cosmologia masonică se structurează şi azi în jurul a două serii de fenomene opozitive, dar indisolubil corelate în ansamblul lor, prin care se ordonează întregul simbolism masonic: lumină-Răsărit-primăvară-zi-foc-dreapta etc., sinonimii ale beneficului, ale sufletului şi ale vieţii, aflate în opoziţie cu analogiile maleficului, ale trupului şi ale morţii: întuneric-Apus-toamnă-apă-stânga etc.” (p. 80). Un astfel de „maniheism esenţial” descoperă Radu Cernătescu şi în epopeea lui Budai Deleanu, mai exact în particularitatea că „războiul oştirii celeste cu hoardele lui Savaot apare continuu ilustrat de parasimboluri violent opozitive, maniheic ordonate după binomul esenţial lumină-întuneric” (p. 81). Dar oare numai în „cosmologia masonică” întâlnim un asemenea maniheism? La urma urmei, „parasimboluri violent opozitive” de tipul lumină-întuneric se găsesc şi în predicile Î.P.S. Patriarhul Daniel, în ciclul vampiros al lui Stephenie Meyer sau în declaraţiile de presă ale lui Jiji Becali. Să înţelegem că toate aceste artefacte verbale disimulează şi ele o „cosmologie masonică”?

De altfel, aceasta e eroarea fundamentală a cărţii lui Radu Cernătescu: deşi recomandă, ca alternativă la „critica estetică”, perspectiva „hermeneutică”, autorul „Literaturii luciferice” ignoră tocmai principiul definitoriu al acestei tradiţii de interpretare, şi anume cunoscutul „cerc” care presupune corelaţia părţilor cu întregul şi invers. Or, „interpretările” lui Cernătescu se opresc, de obicei, asupra unor „părţi” detaşate de întreg, pe care autorul încearcă să le impună apoi, în mod forţat, ca „întreguri” autonome. Cu alte cuvinte, în opoziţie cu cercul hermeneutic, „codul lui Cernătescu” nu este decât un vicios cerc „hermetic” constând în asocierea simbolurilor cu nişte semnificaţii prelevate în mod aleatoriu din tradiţia Masoneriei, şi nu în degajarea funcţiilor pe care respectivele simboluri le contractează în contextul specific al unui text anume. Aşa se întâmplă, bunăoară, cu interpretarea liricii bacoviene, unde izomorfismul noapte – pustiu – melancolie – toamnă – renaştere – plumb –negru – agat îi apare autorului cărţii drept o reţea de „noduri semantice preluate dintr-o fenomenologie ocultă”, „care încă mărturisesc despre cunoaşterea magică a naturii de către omul saturnian” şi care transmit astfel „ardoarea încrederii într-o ocultă armonie a unei lumi în care fiecare lucru se află sub atracţia tuturor celorlalte, ca într-un veritabil corpus mundi supus atracţiei Absolutului” (p. 177). Se prea poate, nu zic, ca Bacovia să fi împrumutat toate aceste „noduri semantice” de la Agrippa von Nettesheim, de la Robert Burton sau de la Novalis; numai că, pentru a vedea dacă, în cazul poetului român, toată această constelaţie simbolică sugerează sau nu „încrederea într-o ocultă armonie a lumii”, va trebui să chestionăm poezia lui Bacovia, şi nu scrierile lui Nettesheim, Burton sau Novalis, aşa cum procedează în chip predilect Cernătescu; iar, pentru a obţine răspunsuri verosimile la întrebările noastre, e necesar să interogăm texte şi contexte, şi nu simboluri sau versuri izolate pe care să le asociem, pe baze pur analogice, cu alte simboluri sau versuri din infinitul tradiţiei culturale. Nu de alta, dar, după cum avertiza Umberto Eco într-o acidă critică a acestui tip de „semioză hermetică”, „dintr-un anume punct de vedere, fiece lucru are raporturi de analogie, de continuitate şi asemănare cu oricare alt lucru”.

Există, ce-i drept, în „Literatura luciferică” şi situaţii când Radu Cernătescu furnizează date demne de interes pentru criticul şi istoricul literar. E cazul amplului eseu despre „Craii de Curtea-Veche” (unde autorul avansează o serie de „modele” istorice pentru personajele romanului: Papura Jilavă – Bucura Dumbravă, Poponel – Claymoor, Gore Pirgu – Pantazi Ghica, Pena Corcoduşa – „Domnica”, familia Pantazi – dinastia Cantacuzineştilor, Paşadia – Georges Soutzo) sau al primului studiu consacrat lui Sadoveanu (în care Cernătescu identifică, de această dată convingător, o suită de simboluri masonice încastrate în textura romanelor „Baltagul” şi „Creanga de aur”). Însă aceste mostre de erudiţie rămân simple „contribuţii documentare”, care nu dislocă interpretările anterioare (Vasile Lovinescu şi Alexandru Paleologu) şi care, în cazul prozatorului fascinat de genealogii, riscă să transforme „Craii de Curtea-Veche” într-un „Letopiseţ cantacuzinesc” pentru uzul secolului XX. Şi oricum, speculaţiile nefundamentate, reducţionismele interpretative, mania de a despărţi prin virgulă subiectul de predicat şi mostrele de umor involuntar (de tipul „primii noştri romantici s-au sincronizat perfect cu avântul occidental de sacralizare a Alpilor” – p. 97) fac din „Literatura luciferică” una dintre cele mai proaste cărţi ale anului abia încheiat.

Sursa: http://revistacultura.ro