„Am pornit din garaj, ca în visul american”...

Meşterul care a visat odată că va zbura cu aripi făcute de el, îi molipseşte pe cei din jur cu pasiunea sa. 

L-am întâlnit pe carismaticul Mihai Ciuc în tabăra „Meşteri în vacanţă”, din Parcul „Arca lui Noe” – Bârnova, unde a animat, timp de o săptămână, atelierul de decoraţiuni cu inserţie metalică pe lemn. După festivitatea de premiere, ucenicii i-au strâns mâna şi s-au despărţit cu promisiunea unei revederi. Ce le-o fi spunând meşterul care ciopleşte în lemn, în plină eră a internetului şi a gadget-urilor, de i-a cucerit? „Le arăt cum se face acest meşteşug, nu încerc să-i învăţ o meserie. Sunt încântat să văd cum unii dintre ei descoperă că le place. Poate fi un început de drum”...

Meşterul poartă blugi şi o „cămeşă” dintre cele cusute cu dragoste de o româncă adevărată, ce s-a înveşnicit, parcă, în discretele, abia sugeratele înflorituri ale acestei ii. Ţinuta sa, deloc întâmplătoare, vorbește despre un meşteşug, pe care nu l-a moştenit, cum se întâmplă în cazul multor creatori populari, nici nu l-a inventat, „Doamne fereşte!”, ci l-a redescoperit, învăţându-l apoi „din mers” şi întreţinându-l din dragostea primordială... pentru aripi.
... Pentru că a vrut, cândva, meşterul Mihai Ciuc să zboare, cu aripi făcute de el. O vreme, a fost pilot sportiv şi şi-a mângâiat sufletul cu visul acesta cumva înjumătăţit. „Sună bine poveştile acelea în are spui că ai moştenit de la bunicul o pasiune, că toţi strămoşii tăi au făcut asta, iar tu nu faci decât să duci mai departe o tradiţie înrădăcinată. Adevărul este că de la bunicul am moştenit nişte pinteni – a fost cavalerist în Primul Război Mondial – şi 10 centimetri de sabie, pentru că restul a ajuns la nişte unchi de-ai mei. Bine, poate şi oarecare înclinaţie în a apleca paharul de secărică”, admite meşterul.
Redevenind serios, Mihai Ciuc spune că are „oarece înclinaţii pentru mecanică, o oarecare uşurinţă în a observa forma, mişcarea”. De altfel, a fost tehnician echipamente analogice, a lucrat în telecomunicaţii, într-o centrală telefonică automată. Centrala din cartierul „Alexandru cel Bun” este acum doar „o cutie”.

„Sunt singurul ţăran din familia mea”
Preocuparea sa pentru prelucrarea lemnului vine însă nu atât din pasiunea pentru mecanică, pe care a transformat-o în profesie, cât din cea pentru... zbor. „Am fost pilot sportiv şi întotdeauna am vrut să construiesc... aripi. Sunt condiţii de aşa natură, încât am amânat visul ăsta”.
Ajuns şomer, în 2008, Mihai Ciuc şi-a adăpostit visul în garajul de la poartă. Din mâinile sale ies lucruri în care nu se citeşte resemnarea. Doar în răstimpuri, meşterul îţi aminteşte: „Am pornit din garaj ca în visul american. Dar tot acolo am rămas”...

Născut la Podul Iloaiei, judeţul Iaşi, meşterului Mihai Ciuc îi place să spună că este, prin prisma preocupărilor, „singurul ţăran din familia sa”. Este membru al Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova, colaborator al Asociaţiei „ART - Meşteşugurile Prutului”.

Lumea sa din garaj a ajuns pe un site, meşterul adaptându-se vremurilor. Lucrările îi pot fi admirate pe www.just-art.ro. „Doar artă”, ar spune Mihai Ciuc.

Obiectele de lemn au flori şi vrejuri pictate, dar şi balamale... acolo unde ochiul şi mintea, dedate la rutină şi convenţional, se aşteaptă mai puţin. Lingurile sale de lemn pot fi, aşadar, şi... pliabile, dinţii furculiţelor par a-şi lua zborul, îndreptate fiind spre nebănuite zări de poveste şi snoave, în timp ce vasele din lemn, cu sau fără finisaje, adaugă mereu câte o tentaţie nouă pentru căuşul palmei. Nu-s două la fel! Doar sfeşnicile făcute de el sunt de o cuminţenie vecină cu evlavia.

Etnograful Marcel Lutic, preşedintele Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova, îl descrie ca fiind „meşterul atipic din Dealul Sărăriei”: „Mihai Ciuc este, în ciuda anilor din cartea de identitate, un meşter tânăr. Tinereţea sa vine în primul rând din prospeţimea lucrărilor sale, din noutăţile pe care ni le propune pe o originală şi, adesea, surprinzătoare, legătură cu tehnica de sorginte arhaică, fie aceasta rurală sau urbană. Meşterul Mihai Ciuc are uneori aerul unui ins neînţeles de contemporani grăbiţi, dar şi de alţi meşteri parcă mai ancoraţi în orizontul arhaic şi, totodată, mai racordaţi la regulile economiei de piaţă”.

Piesa de rezistenţă: roata de tors!
Mihai Ciuc nu s-a oprit la fuse şi la suveici, ci poartă prin târguri, cu firul unei admirabile modestii răsucit alături de cel al sclipirii în privire, roţi de tors... „Acesta nu este obiect de decor. Pe roata asta se poate toarce şi se poate răsuci. Mi-au picat în mână cărţi vechi, în care am găsit nişte imagini, şi am vrut să văd dacă pot. Îmi dau seama cum funcţionează un mecanism, doar privindu-l. Sunt două tipuri de roţi de tors. Prima a ajuns în Europa, pe undeva pe la 1300, iar etapa în care a început să fie răspândită corespunde cu prima perioadă a migraţiei ţiganilor. Roata asta angrena chiar un fus şi răsucea firul, exact cum făcea bunica. Modelul pe care l-am urmărit însă este inventat de un englez, James Hargreaves, pe la 1700. A denumit roata asta Spinning Jenny, după fetiţa lui”, spune meşterul, care devine vorbăreţ, parcă, numai când vine vorba de angrenajul de tors...

Roata acesta nu mai este la fel de dezirabilă cum a fost odată. Se mai se slujesc de ea doar meşterii care lucrează tapiserii, deşi sunt şi unii care o curtează pentru decor. Costă 700 de lei şi este, fără doar şi poate, una dintre cele mai „dichisite” piese din târgurile de profil. „La second-hand vin din Germania nişte roţi de tors foarte frumoase, numai bune pentru decor şi foarte ieftine. De ceea nu am eu prea mari şase să vând o roată de tors, când nimeni nu o mai foloseşte”...

„Şansa meşterului din Dealul Sărăriei este răbdarea sa, însoţită mereu de perseverenţă, dar şi credinţa, poate chiar încredinţarea, că ceea ce face e parte intrinsecă a crucii sale. În concluzie, un meşter şi, în egală măsură, un om care merită credit atât din partea specialiştilor, cât şi din partea publicului cunoscător” - Marcel Lutic

De ce „nu ne iese” povestea cu „visul american”?
Întreb ce lipseşte în România, pentru ca pasiunea să se poată transforma în afacere, iar oamenii să trăiască din ceea ce le place într-adevăr să facă. Mărturisesc, mă aştept ca meşterul să amintească de vreo lege, ori de lipsa ei, de vreo reglementare, de organizare, de preocuparea contemporanilor pentru valori... „De lipsit, nu lipseşte nimic. Cred că avem ceva în plus. Capra vecinului! Există mereu câte un personaj care să te împiedice, exact în momentul în care ar trebui să faci pasul, cineva care să-ţi agaţe vârful bocancului. Nu se poate să nu apară! Nu ştiu dacă există vreo zicere despre capra vecinului, în limba engleză. Eu nu cunosc”...
„Şi cât o să mai stăm noi, românii, aşa, cu ochii pe capra vecinului?”, întreb. „Nu ştiu cât o să stăm. Până o să dispărem”...

* * *
Mihai Ciuc participă frecvent la târgurile meşterilor din ţară. Sunt câteva la care îl veţi regăsi prin oraşele Moldovei, chiar luna aceasta, pentru că se pregăteşte de plecare la Dorohoi și Târgu Frumos... „Câteodată asta ne şi încântă, că oamenii obişnuiţi apreciază ceea ce facem noi”, rezumă meșterul.
Visul american rămâne, deocamdată, pus deoparte.
Gina POPA

Vara aceasta, zeci de copii din Iaşi au răspuns invitaţiei Asociaţiei „ART – Meşteşugurile Prutului”, a cărei preşedintă este Silvia Cozmîncă, de a decripta câteva dintre tainele meşteşugurilor tradiţionale. După proiectele deja binecunoscute „Micii Meşteri din Copou”, din Parcul Expoziţiei, şi „Meşteri în vacanţă”, de la „Arca lui Noe” – Bârnova, organizat în parteneriat cu Fundaţia „Izvor”, ieri s-a încheiat prima ediţie a taberei de creaţie populară „Învăţăm meşteşuguri tradiţionale la Golia”, organizator fiind Centrul de Promovare Turistică Iaşi.

În era aceasta atât de grăbită, poate că puţini dintre participanţii la aceste tabere vor deveni viitorii meşteri. Cu siguranţă însă, stând în preajma unor astfel de oameni speciali şi lucrând alături de ei, copiii aceştia vor şti întotdeauna să aprecieze lucrurile făcute cu har, cu înţelepciune şi răbdare şi, mai ales, cu dragoste.