„Atât m-a întrebat Iorga: «Eşti rudă cu apostolul Pavel?»”

* Emilia Pavel a dat mâna cu Nicolae Iorga, la serbarea „premianţilor întâi” din toate şcolile ieşene, organizată în iunie 1938, la Teatrul Naţional din Iaşi * orchestra Filarmonicii din Iaşi a interpretat „Rapsodia Română”, iar dirijorul era chiar George Enescu * pentru eleva de 13 ani, ziua aceea de vară a fost însă momentul când a citit bucuria deplină în ochii tatălui, pe care îl convinsese să o dea la şcoală * la o lună după „serbare”, factorul poştal a oprit la poarta familiei Pavel din Popeşti: „Ajunsese premiul meu: o căruţă de cărţi, trimise de Iorga, de la Vălenii de Munte” * cărţile au ars, odată cu locuinţa de lângă biserică, bombardată pe când frontul trecea prin sat, însă dragostea Emiliei Pavel pentru ele a rămas * a studiat Istoria la Universitatea „Al I Cuza”, şi-a luat licenţa în 1950, a făcut cercetare, şi-a închinat viaţa Muzeului de Etnografie a Moldovei * a scris, la rându-i, cărţi: „Vezi tu, cărţile acestea sunt copiii mei”, îmi spune venerabila doamnă a etnografiei româneşti * în curând, îi va apărea, la Editura „Princeps Edit”, un volum de memorii

Nume de referinţă în muzeologia românească, Emilia Pavel s-a născut în satul Popeşti, judeţul Iaşi, pe 9 aprilie 1925. După şcoala primară, urmată în satul natal, a continuat studiile la Şcoala Normală şi la Liceul de fete „Oltea Doamna”, absolvit în anul 1946, apoi la Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, finalizate cu Diploma de Stat, în iulie 1950. Din luna iulie 1951 a fost încadrată ca şef de secţie la Muzeul Etnografic al Moldovei, pe prima schemă de funcţionare care s-a aprobat muzeului.

Fără a se îndepărta prea mult de lumea satului, în care s-a născut şi a copilărit, Emilia Pavel a ales calea studiului, într-o perioadă despre care se ştie că nu puţine erau tentaţiile părinţilor de a-şi ţine copiii pe lângă ei, pentru a ajuta la munca pământului. Despre vremurile acelea de demult, Emilia Pavel vorbeşte cu acurateţe, dar mai ales cu detaliile admis subiective ale scriitorului de... memorii. Amintirile se succed, limpezi, reconstituind începuturile unei mari pasiuni.
O serbare din 1938
În 1938, Emilia Pavel era „premianta întâi”, la Şcoala Normală. „Eu mereu am fost premiantă, că tata a zis că n-are cu ce să ne ţină la şcoală, dar până la urmă s-a înduplecat : «Vă dau la Şcoala Normală, că după opt ani, voi aveţi o pâine, o slujbă». Eram şapte copii acasă şi eu am fost bucuroasă că m-a dat la şcoală, că avea pământ şi vroia să mă ţină la ţară. Cum eram eu copil atunci, cu mintea mea, i-am zis: «Vinde pământul şi dă-mă la şcoală! Eu nu stau aici». Pământul nu l-a vândut, dar eu am intrat la Şcoala Normală şi am stat la internat”.
Trăgând linie, după ani, Emilia Pavel admite că i-a fost bine acolo, mai ales pentru că îi era dragă învăţătura, dar şi pentru că se adaptase la rigorile, considerate de mulţi exagerate, ce ţineau de disciplină. „Dintr-a treia într-a patra, ne-au oprit pe toţi premianţii întâi din oraş, printre care eram şi eu, pentru pentru serbarea de sfârşit de an, care s-a ţinut la Teatrul Naţional. A venit atunci tata şi aşa-i râdeau ochii... Când vedeam ochii lui aşa, în bucurie, nu-mi trebuia mai mult. Nu aveam pretenţii. Dacă îl vedeam bucuros, ştiam că eu am făcut ceva bun şi compensam, cumva, efortul lui”.
Elevi de la toate şcolile din Iaşi s-au aflat în ziua aceea - şi nu aveau să uite, probabil, niciodată - la un pas distanţă de Nicolae Iorga, pe atunci membru al Guvernului Miron Cristea. „A început să cânte orchestra Filarmonicii din Iaşi, dirijată de Enescu. Atunci am avut ocazia să-l văd prima şi ultima dată pe Enescu. Orchestra cânta «Rapsodia Română» – compoziţia lui. După ce s-a terminat serbarea, a urmat premierea. Ne-au invitat pe scenă şi ne-au împărţit premiile. Atât m-a întrebat Iorga: «Eşti rudă cu apostolul Pavel?» Am înţeles că e o glumă, am spus că nu, nu sunt... A dat mâna cu mine. Tata era şi el acolo”.
Câteva zile după dialogul cu Emilia Pavel mi-au răsunat în auz cuvintele acestea, aflate în acelaşi context cu Iorga şi Enescu: „Tata era şi el acolo”...
„O căruţă de cărţi”
Deşi într-un fel sau altul momentul acela avea să dureze cât o viaţă, festivitatea s-a terminat, iar „premianta întâi” Emilia Pavel s-a întors acasă, la Popeşti, în vacanţă. „După vreo lună, a venit poştaşul de la Podu Iloaiei, că la noi în sat nu era oficiu, şi a oprit la poartă. Avea o căruţă de cărţi. Mi le-a trimis Iorga, cum a trimis probabil şi celorlalţi premianţi, de la Vălenii de Munte, unde era Academia lui populară. Erau cărţi de istorie a României şi istorie universală. Le-am luat cu braţul şi le-am dus în casă. Le-am păstrat, cum păstram toate premiile”.
Mica bibliotecă a Emiliei Pavel s-a năruit însă, în împrejurări care o întristează într-atât, încât nici nu vrea să vorbească despre ele: „Când a venit războiul, acolo a fost frontul şi au vrut să bombardeze biserica, dar au dat în casa noastră. Au ars cărţile cu tot cu casă”.
Aveau casa lângă biserică, bunicul mamei fiind cântăreţ bisericesc şi zugrav: „A pictat biserica noastră, de-acolo. El era fiu de preot de la Belceşti. Pe atunci, preoţii aveau seminarul, dar bunicul a fost dat doar la şcoala de cântări. Când a venit în sat, la Popeşti, parohia i-a dat pământ lângă biserică, să-şi facă o casă. Şi acum e casa părintească, moştenirea de acolo există şi acum”.
Studentă în Iaşul bombardat
După ce a absolvit Şcoala Normală, a ales să studieze mai departe Istoria. Cum situaţia financiară de acasă nu se îmbunătăţise, Emilia Pavel a rămas şi în perioada studenţiei, în Internatul Şcolii Normale. Alţi patru ani, în acelaşi regim, cu „bilete de voie”, deşi studenţii erau pedagogi: „Ne-au cerut orarul de la facultate şi direcţiunea ne dădea voie să plecăm din internat la cursuri, la examene şi la munca patriotică, pentru că era după război, iar Iaşul era plin de dărâmături”.
Nu puţine au fost orele în care a cărat cărămizi. Prezenţa la orele de muncă patriotică se făcea la fel ca la seminarii. „Apoi, am fost prima serie cu examen de stat şi foarte greu a fost, pentru că noi am studiat istoria după cursurile de Iorga, Giurăscu, Onciu, Xenopol, dar examenul l-am dat după istoria lui Roller – trebuia să ne restructurăm, că el era rusofil, era cu istoria falsificată, după care datoram totul Uniunii Sovietice”.
De Sfântul Ilie, la ora 12 fără un sfert
Examenul de licenţă a constituit, astfel, o mare „sperietoare” pentru promoţiile 1949 şi 1950. Multora le era frică de examenele finale, pentru că, întocmai ca astăzi, „nu se ştia ce examen se va da după reforma învăţământului”: „În anul 1949, nu s-a dat licenţa şi în '50 s-a dat examen de stat şi atunci s-a înscris şi seria din '49. Cu toţii, eram 23 înscrişi pentru examenul de licenţă. Ordinea era aşa: mai întâi era lucrarea de stat. Dacă nu ţi-o aproba, nu te prezentai mai departe. Urmau examenele orale, iar ideologia era materie de bază. Apoi, trebuia să vorbeşti la trei profesori, o oră pe ceas: 20 de minute la istoria veche, tot atât la medie şi modernă, 20 de minute la istorie contemporană, pe urmă materia secundară, apoi pedagogia, pentru că ne pregăteam să fim profesori”.
Ajungând aici, povestitoarei noastre i se luminează privirea: „Bine că nu m-am făcut profesor! Nu cred că mi-ar fi plăcut. Mie mai mult mi-a plăcut la cercetare. Dacă eram cadru didactic, nu scriam cărţi, pentru că acolo trebuie să te prepari pentru lecţiile zilnice, e altfel”...
Emilia Pavel a trecut toate examenele. Abia după ce a susţinut şi ultima probă, a realizat prin ce emoţii a trecut. Pare că starea aceea de vertij o încearcă de fiecare dată când îşi aminteşte: „Aveam examen la ora 12.00, dar eu la 4 dimineaţa eram la facultate. S-a speriat portarul. N-am mai putut sta, că nici nu dormeam în noaptea aceea. A început examenul, mă uitam la cei care trăgeau bilet şi am stat până la 12 fără un sfert, când mi-a venit rândul. Am intrat şi, nu ştiu cum, mi-a s-a părut aşa un noroc: ştiam tot ce era pe bilet, am vorbit o oră întreagă. După emoţiile pe care le-am avut, mi-a fost aşa de rău, de credeam că nu mai văd rezultatele examenului... Eh, amintiri!”
Părinţii Emiliei Pavel au trăit să-şi vadă fiica licenţiată: „Tata, când a auzit că m-au încadrat (angajat – n.n.) la Muzeul de Etnografie, a zis: «Ce, tu ai făcut o facultate ca să te duci funcţionară?» Dar eu mi-am văzut de treabă şi am făcut ceea ce mi-a plăcut”.
Locul pe care îl visa tatăl pentru ea era altul: „Ar fi vrut să mă duc profesoară la Popeşti, că era un post! Şi eu am spus: «Tată, eu aici nu vin!». Dar lui, treaba asta cu Muzeul de Etnografie îi era neclară. Toată lumea avea să spună că sunt o funcţionară la muzeu. Dar eu ştiu că tot ce am făcut, a rămas. Mi-am dedicat viaţa studiului etnografiei româneşti, în care am descoperit sufletul poporului român, pe care îl iubesc”.
* * *
Munca Emiliei Pavel, într-un domeniu ce ţinea, în 1951, de pionierat în materie de cercetare şi de achiziţionare a obiectelor de patrimoniu din lumea satului, nu a fost deloc uşoară. Unelte, scoarţe, costume populare şi măşti – toate au constituit provocări, au presupus incursiuni şi studii, timp şi devotament. „Mi se spunea că mă ocup de lucruri care nu-s de viitor – superstiţii, măşti...” Dar acesta este o altă istorisire, pentru altă dată.

 

(Gina Popa)

„Prin planul de activitate al Muzeului, Emiliei Pavel i-a revenit sarcina de a constitui colecţia de port popular din Moldova, pe zone etnografice, colecţia de scoarţe şi ţesături ţărăneşti din Moldova, ca şi obiceiurile populare, în special măştile de Anul Nou. Astfel, a străbătut, la pas, indiferent de anotimp, toate zonele etnografice ale Moldovei, a discutat cu bătrânii satelor, i-a convins să doneze muzeului piese autentice de port popular, apoi a achiziţionat obiecte de mobilier ţărănesc, unelte pentru industria casnică textilă, prese de ulei, teascuri de stors struguri, unelte agricole, grinzi de lemn din locuinţe etc. A contribuit la constituirea colecţiilor, la conservarea şi restaurarea pieselor, la etalarea, pe săli, a spectacolelor, participând la inaugurarea primului Muzeu Etnografic al Moldovei la Iaşi, la 16 februarie 1958. A participat la sesiuni ştiinţifice şi simpozioane naţionale şi internaţionale, organizate de muzeele etnografice din ţară, de către institutele de profil ale Academiei Române, precum şi la Zilele Academice Ieşene, unde a prezentat rezultatele cercetărilor etnografice efectuate pe teren, în peste 100 de studii de specialitate, publicate în reviste, anuare etc.
A fost răsplătită cu numeroase premii naţionale şi internaţionale, a fost desemnată cetăţean de onoare a satului natal Popeşti (2004). Amintim:Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor categoria H desemnat de către preşedintele României (2004) , Medalia Mondială a Libertăţii acordată de către Institutul Biografic American (2006) , Diploma de excelenţă în cadrul Festivalului Folcloric Datini şi Obiceiuri de iarnă (2007),Medalia Jubiliara la aniversarea Centenarului Muzeului Astra Sibiu (2005), Numirea onorifică acordată de către Consiliul de publicaţie din cadrul Institutului Biografic American (2005)” -- din prezentarea realizată de reprezentanţii Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, în structura căruia se află Muzeul de Etnografie al Moldovei, la împlinirea celor 60 de ani de activitate ai Emiliei Pavel, în anul 2011.

„…doamna Emilia Pavel, cel mai de seamă etnograf din a doua jumătate a secolului trecut. Valoarea activităţii sale în cultura românească se va impune întotdeauna spiritului naţional”.
(Zoe Dumitrescu Buşulenga)

„Emilia Pavel este o cercetătoare ştiinţifică reputată în domeniul artei ţărăneşti şi populare, ca şi al muzeologiei generale”.
(Romulus Vulcănescu)

 

Legendă poze:

 

Emilia Pavel, elevă – în anul 1938, la Şcoala Normală Iaşi

 

Studentă, în anul 1947, la Universitatea „Al. I Cuza” Iaşi

 

În 1950, la absolvirea Facultăţii de Istorie şi Geografie

Emilia Pavel, în 2011, la aniversarea a 60 de ani de activitate (Foto: Asociaţia „Universul Prieteniei”)