Au trecut anii de glorie ai artiştilor graffiti

Oricum ai face, n-ai cum să nu le observi creaţiiile. Practic, nu-i zid, fărâmă de clădire cât de cât expusă vederii, care să nu fie mâzgălită (uneori până la refuz). Mesaje de multe ori absurde, majoritar banale, dar şi unele cu tâlc bine camuflat. Şi desene de tot felul, artă naivă, underground, suprarealism... Indiciu că autorii nu-s chiar lipsiţi de şcoală. Unii dintre ei, pentru că lumea creatorilor de „graffiti” este una foarte eterogenă. De la revoltaţi a căror singură ocupaţie e inspiratul prafurilor, până la oamenii cu studii profunde în domeniul artelor plastice.

Un ochi experimentat face repede distincţia, pentru omul obişnuit e un pic mai greu, iar pentru poliţişti nici nu contează. La grămadă, toţi aceşti scârţa-scârţa pe perete trebuie amendaţi, tunşi, despăduchiaţi şi, eventual, masaţi prin graţioase atingeri de baston pe la cele şale încă nereumatizate.

De multe ori, avem de-a face cu desenături migăloase, care necesită o pregătire minuţioasă, mult studiu şi mult simţ estetic. Nu degeaba i se spune şi artă stradală. La noi, a ajuns tîrziu, abia pe la mijlocul anilor '90, la aproape trei decenii de la boom-ul primordial (anii flower-power), înlocuind străvechea şi rudimentara scrijelire a copacilor patriei. Care şi asta e încadrată, mai nou, de către unii, tot la categoria artă. De sorginte folclorică. Şi a rămas doar la stadiul de vlăstar, fiind încă departe de ce se întîmplă pe la New York, prin Irlanda (campionii europeni în domeniu) pe la Paris, Berlin ori Roma.

Cândva, acum vreo zece ani, bresla asta era tare înfloritoare, activitatea asta de împopoţonare a zidurilor urbei cu exuberanţe caligrafice fiind în efervescenţă maximă. Se picta (mai bine spus, scria) la greu, intens, noapte de noapte, cu înfrigurare (nu doar la figurat), sub stress şi spectrul bastoanelor pe cocoaşă. Cei mai prolifici erau Melc, Alin şi Biţă, un trio ce făcea furori şi stârnea invidia celorlalţi creatori. Lucrau în echipă, aproape noapte de noapte. Cărau după ei câţiva saci plini cu ustensile, în principal spray-uri, dar şi alte cele. Erau extrem de bine organizaţi. Unul stătea de şase, altul dădea la mână instrumentarul, iar al treilea producea lucrarea de artă. Că ăştia chiar făceau artă. Absolvenţi de facultate, nicidecum autodidacţi.

Dar, în ciuda precauţiilor, au înhăţat vreo 40 de amenzi, li s-a făcut lehamite, şi-au luat lumea-n cap şi au abandonat definitiv combinaţia asta stranie între pictură şi sport extrem. Melc a ajuns prin Regatul Unit, s-ar fi băgat într-un mic business cu artizanale, nu mai cară saci cu sprayuri la vreme de noapte şi nici nu mai are scame cu garda. Alin e în Italia şi încă de la sosirea acolo şi-a manifestat o mare uimire. Intrarea de la gara din Florenţa e plină de cvasipicturi murale, dar nimeni nu-i ofuscat, niciun artist nu-i luat la rost pe motiv că modifică peisajul. Biţă s-a retras în oraşul natal şi, la fel ca mulţi ai eroi ai graffiti-ului, s-a reprofilat pe ceva mult mai mănos şi mai lipsit de adrenalină: face tatuaje.

Din câte se pare, au cam trecut anii de glorie ai artiştilor de tipul ăsta. Au mai rămas câţiva amatori, care fac doar simple exerciţii de caligrafie artistică. Ce-i drept, uneori, scrierile lor mai au şi ceva umor ori urme plăpânde de filozofie. Dar cam atât. Marcel FLUERARU