Călătorie în timp la Ateneul din Iaşi

Lăcaşul este prima instituţie de cultură deschisă în Regatul României Mari * aşezământul, iniţial o Casă de Cetire, a devenit un reper pentru cărturarii vremurilor interbelice * monarhii alocau sume substanţiale pentru serate şi sărbători de care se bucurau ieşenii vremurilor trecute

De cum se mijesc zorii, în Tătăraşii Iaşului începe forfota. Oameni grăbiţi, mânaţi de gânduri şi de planuri, copii ce se revarsă spre şcoli, tineri înfriguraţi de primul ger al iernii care le pişcă obrajii şi-i fac să-i ascundă în gulerele hainelor, precupeţe ce se zoresc spre piaţă, aşa începe fiecare zi într-unul dintre cele mai vechi cartiere tivite de cele şapte coline. Pe timpul sărbătorilor i-au însoţit colindele ce se strecurau dinspre Ateneu, o clădire spre care mulţi se îndreaptă la film sau la teatru ori cu cei mici de mână, la spectacolele a căror veselie doboară huruitul bătrânesc al tramvaielor. Ieşeni se bucură de tot ce găsesc dincolo de uşile lăcaşului, aşa cum a fost şi în urmă cu aproape 100 de ani când oamenii vremii păşeau în prima instituţie de cultură deschisă în Regatul Marii Uniri.

„Mulţi ieşeni cred că Ateneul este o instituţie nouă”, aşa a început discuţia cu managerul Ateneului din Iaşi, Andrei Apreotesei. Recunosc, mă aşteptam să văd o cută de încruntare, pe care directorul a înlocuit-o cu un zâmbet larg: „Aşa şi trebuie şi ar fi bine pentru fiecare instituţie să dea impresia că este mereu nouă. Eii, nu este chiar una nouă, ba chiar aş putea spune că are o vârstă înaintată. Dacă ar fi să calculăm în anii noştri pământeşti, este o instituţie care se aproape 100 de ani”.

Povestea Ateneului a plecat de la o idee pornită imediat după anii grei ai Primului Război Mondial, când în primăvara anului 1918 Nicolae Iorga a înfiinţat la Iaşi, în cartierul Tătăraşi, Casa de Cetire. Practic era o bibliotecă unde era şi o sală de manifestări, de lectură, în care mulţi cărturari, printre care şi el, veneau să susţină prelegeri. În 1919 a început din ce în ce mai mult să se contureze o idee a unei instituţii cumva similare Ateneului de la Bucureşti, care să se ocupe de propagandă culturală. Ţara era răvăşită de război, iar Capitala Moldovei fusese lăsată în urmă de către mai-marii ţării, care aveau acum un teritoriu dublu şi un popor de două ori mai mare, şi în 1919 s-a înfiinţat Societatea Ateneului Popular din Tătăraşi. Foarte repede, la aproximativ un an, pe 25 aprilie 1920, a luat fiinţă Ateneul Popular din Tătăraşi, aşa cum era scris pe certificatul său de naştere aflat în original la Arhivele Naţionale, o clădire frumoasă construită în stil românesc. Printre cei care au contribuit la această idee au fost Constantin Ifrim, cel care va ajunge peste 20 de ani primar al Iaşului, în cel de-al Doilea Război Mondial, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga şi mulţi cărturari ai vremii. „Ateneul a avut o istorie foarte frumoasă şi foarte plină de evenimente mai ales în perioada interbelică, atunci când au avut loc celebrele excursii pe care ateneiştii le făceau în ţară. Plecau câte 600-800 de oameni cu trenul la Cluj, la Arad, la Timişoara. Există mărturii la Arhivele Naţionale cum că închiriau câte două garnituri de tren, sunt mărturii cum că în faţa Catedralei din Sibiu mitropolitul Ardealului de atunci a sfinţit steagul Ateneului şi i-a dăruit o cunună din flori de argint, pe care am descoperit-o de curând la Palatul Culturii şi pe care vom încerca să o aducem acasă. Erau foarte multe evenimente, în care s-au implicat foarte multe personalităţi ale vremii. Mihail Sadoveanu a fost unul dintre iniţiatorii călătoriilor, îi însoţea pe ateneişti”, a continuat Andrei Apreotesei povestea începută în urmă cu aproape o sută de ani.

Ateneiştii, emisarii Moldovei

Dacă fiecare dintre noi ar privi cu inima spre acele vremuri cu singuranţă ar (re)trăi sentimentele celor care erau animaţi de un singur gând -- să ducă mesajul cultural al Moldovei în fâşiile care se alipiseră ţării-mame. „Cum or fi făcut?”, poate s-ar întreba cei care cunosc doar Internetul ca mijloc de comunicare. „La Iaşi se înfiinţase şi o revistă care se numea Solia Moldovei şi absolut tot ce se întâmpla în această parte din ţară, cuprinzând şi draga noastra Basarabie, se ducea mai departe. Ateneiştii plecau să-şi cunoască ţara, care era văzută apoi şi de alţii prin ochii lor. A fost o misiune foarte frumoasă şi până în perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost o legătură foarte bună şi foarte strânsă cu absolut toţi factorii de decizie financiari, politici din Iaşi şi nu numai”, a completat Andrei Apreotesei.

Încă din perioada de început, Ateneul a intrat sub Înaltul Patronaj al Fundaţiei Principelui Carol, viitorul rege Carol al II-lea. De altfel, până la abdicarea forţată a regelui Mihai, absolut toţi suveranii români au acordat sprijin: „De cele mai multe ori, Casa Regală oferea sume consistente de bani pentru organizarea unor diferite manifestări. Am găsit un document la Arhivele Naţional cum că prin anii 20, Regina Mamă Elena a dat 12.000 de lei pentru organizarea sărbătorilor de iarnă la Ateneul Popular din Tătăraşi. Toate aceste fonduri erau private ale Casei Regale. Este un lucru impresionat”.

Amintiri spălate de lacrimile zidurilor

Până în 1946-1948, toate lucrurile au fost foarte bune. Imediat ce tunurile au început să spargă liniştea şi să aducă râuri de lacrimi, banii au fost tot mai puţini, lumea nu prea mai era preocupată de serate, grijile pentru viaţa familiei fiind mult mai mari. Ateneul Popular primea tot mai puţini oaspeţi şi rareori serile mai erau animate, iar imediat ce tunurile au tăcut, au luat cu ele şi strălucirea lăcaşului de cultură. Ateneul şi-a pierdut din grandoare şi a devenit, pe rând, centru cultural, apoi cămin cultural. Zidurile au început să plângă, lacrimile au fost acoperite de uitare, care în timp a adus la ruină o clădire.

Un nou început

Începutul anilor 90 a găsit aşezământul într-o clădire dărăpănată, în care din când în când rulau filme în condiţii jalnice. Autorităţile acelor vremuri au dărâmat vechea clădire, „din păcate”, a oftat Andrei Apreotesei, şi au construit o clădire frumoasă care să corespundă cerinţelor actuale şi să restabilească o legătură cu istoria şi trecutul frumos al ţării. „Fosta clădire era superbă, cu o sală de aproximativ 600 de locuri, cu un teren de 5.600 de metri pătraţi, din care am rămas cu 1.200. Ideea unui fost edificiu nu a fost greşită, dar mi-ar fi plăcut ca fostul lăcaş să fie renovat şi pus în funcţiune aşa cum era, mai ales că era cel mai mare Ateneu al Iaşului”, a adăugat managerul instituţiei culturale. „Cel mai mare?”, m-am întrebat, gândindu-mă că termenul de comparaţie implică şi existenţa altor edificii. „Au mai fost două, Ateneul Popular din Nicolina şi Ateneul Toma Cozma din Păcurari, instituţia care a strâns fondurile pentru ridicarea statuii lui Mihai Eminescu de la Fundaţie”, a răspuns Andrei Apreotesei unei întrebări nerostite de mine.

Dacă vremurile ar prinde glas acum, ieşenii ar fi foarte mândri să afle că, în perioada interbelică, foarte multe societăţi culturale doreau afilierea cu Ateneul, foarte mulţi oameni de cultură soseau în blânda Moldovă pentru a fi martorii seratelor culturale, ai întâlnirilor în care bunul gust, muzica şi scriitura îi bucurau pe toţi. Regretatul maestru Radu Beligan a fost aplaudat, în 1920, în celebra „Noapte Furtunoasă”, jucată în cartierul tătărăşenilor.

Zidurile transformate în moloz nu sunt singura pierdere. În necunoscut s-au dus (după izgonirea familiei regale din România şi după cutremurul din 1977) şi cele 30.000 de cărţi donate fostei biblioteci a Ateneului de către Nicolae Iorga, dar şi obiecte din aur şi argint. Dar soarta este bună cu cei ce onorează spiritul, iar actualii diriguitori au găsit unele obiecte din aur şi argint adăpostite la Palatul Culturii: „La Institutul de Arheologie A.D. Xenopol am găsit şi steagul Ateneului, pe care l-am recuperat în baza unui parteneriat şi le mulţumim. După ce va fi restaurat, îl vom expune în viitorul muzeu pe care îl vom amenaja când se vor împlini cei 100 de ani de istorie a instituţiei”.

Până când la Ateneu veacul se va scurge prin clepsidră mai avem vreme să ne gândim că, onorând lăcaşurile de cultură şi monumentele istorice ale Iaşului, de care nu ştim să ne bucurăm, ne onorăm pe noi înşine. Uneori, călătoriile în timp ne dau răgaz să ne gândim la toate aceste lucruri, la truda celor ce au dorit să înţelegem că nu suntem doar trup, ci şi spirit.

Maura ANGHEL

 

Ateneul este prima instituţie de cultură din Regatul României Mari şi tot aici s-a deschis primul cinematograf de după Unirea de la Alba Iulia.