„Ciao, signora, care-i viaţa?”

În faţa gării din Prato, mă aştepta Roberto Benigni. Îmi zâmbea complice, de pe un afiş imens, albastru ca marea. Abia dacă l-am mai recunoscut - e drept, au trecut ani buni de când m-am îndrăgostit nebuneşte de el, văzându-l în filmul „La vita è bella”. Acum era în turneu, la Firenze, la o aruncătură de băţ – vreo 30 de kilometri, într-o serie de spectacole cu... lecturi din „Divina Commedia”.

Am obiceiul de a fotografia afişe pe care să le citesc pe îndelete acasă, pentru că în goana de a vedea un oraş sau altul, rareori mi s-a întâmplat să fiu spectator la evenimentele anunţate pe afiş. Aş putea chiar să fac o colecţie de astfel de afişe, lângă care am întârziat cu gândul.

Mi-ar fi plăcut să-l pot vedea acum pe Benigni, în Piaţa Santa Croce, din Firenze/ Florenţa, dar chestiuni punctuale m-au împiedicat: „Ciao, signora, care-i viaţa?”, aud în spatele meu şi cobor cu picioarele pe pământ.
Era prietenul Pavel - el însuşi un personaj, un român plecat în Italia în urmă cu 18 ani, timp în care a muncit, s-a însurat (cu o româncă din satul natal, evident!), au doi băieţi simpatici şi o rată nu foarte prietenoasă la bancă.
Pavel a venit direct de pe şantier, în pauza de masă, pentru a mă recupera de la gară. L-am pupat moldoveneşte pe ambii obraji, în ciuda faptului, că stânjenit de salopetele „pictate” cu var, nu s-a îndepărtat mai mult de doi paşi de la maşină. Revederea m-a făcut să mă simt ca acasă, într-un oraş care îmi era aproape străin, deşi îl vizitam a doua oară, în decurs de doi ani.
L-am lăsat pe Roberto Benigni făcându-mi din mână de pe afiş, până când, în viteza maşinii, a devenit un punct mic, albastru.
De 20 de euro cârnaţi „Trandafir”
Nu departe de gară, am făcut prima oprire, la Magazinul Românesc „Moldova”. „Bei un Brifcor?”, mă întreabă Pavel. Mă uit în jur: „Unde, aici, în magazin?”. Începe să râdă (de fapt, îşi râde de mine, dar îşi permite, fiind noi un soi de rude mai îndepărtate, iar ironia – sportul lui preferat). Iese în curtea interioară a magazinului, continuând, peste prag, discuţia cu vânzătorul, şi mă lasă printre rafturile care miroseau într-adevăr ca într-un magazin românesc de cartier. Citesc etichetele, zic uite: Eugenii şi sucuri de la Oradea (parcă), bere de la Cluj, pufuleţi de la Huşi... Numai chestii de genul acesta!

Când ajung în dreptul uşii, sunt luată la întrebări: „Tu, îi bun telefonul cu Android? Merită banii?” Complet străină de domeniu (dacă chiar am nevoie de telefon şi îl scot din geantă, şi copiii râd de mine), îi spun că nici nu e nevoie să-mi dezvăluie suma. „Nişte cauciucuri noi la maşină mi s-ar părea mult mai utile”, îi zic, mai ales că era o chestiune de zile până să pornească spre România, în vacanţa de august care pentru el este de-a dreptul ritualică.
Pavel se abţine de la un comentariu pe care, în stilul lui caracteristic, îl ghicesc a fi ceva de genul: „Tot înapoiată ai rămas!”. În schimb, spune cu voce tare către amicul lui Ştefan, vânzătorul: „Stai că a găsit nepoata ziarele! Nu mai plecăm de aici!”. Ştefan insistă să le iau pe toate, că şi aşa nu le vrea nimeni. Mă uit la preţ: „E mult un euro pentru un ziar, aici la voi?”, întreb, raportând nu atât la preţurile din România (pentru că nivelul de salarizare nu poate suporta comparaţie), cât la preţul plătit pe un exemplar din „La Repubblica” - 1,20 euro, ceva mai scumpă fiind ediţia de weekend, 1,5 euro. „Sunt gratis, dar nu le ia nimeni!”, mă lămureşte Ştefan, părând că îi este tot una.
... Mă întristez. De ani buni, hârtia asta tipărită îmi gâdilă degetele mai tare ca oricare smartphone cu Android. Nu încerc să le explic.

Ne despărţim de Ştefan, îndreptându-ne cu oarecare grabă spre ieşirea din magazin, pentru că el era acum ocupat. O doamnă comandase de 20 de euro cârnaţi „Trandafir”. „Vă mulţumesc pentru vizită!”, mi-a strigat Ştefan de după vitrina frigorifică, lăsând să se vadă pentru prima dată că e bucuros să vadă un român din România, printre atâţia români din Italia.
O întrebare-răspuns: „Ce mai este prin ţară? Sărăcie, nu?”
„Poiana lui Iocan” se mută la Pavel acasă, unde şi soţia lui a venit în pauza de masă. Chiar dacă sunt în mare grabă, au răgazul să mănânce împreună, reuşind din trei încercări să aducă la masă şi băieţii - unul ocupat cu facebook-ul, altul cu desenele animate. Altfel, amândoi copiii joacă fotbal, în cluburi serioase, la juniori, dar acum sunt în vacanţă.
„Ce mai este prin ţară? Sărăcie, nu?”, întreabă şi răspunde în acelaşi timp Pavel. Ni se alătură, preţ de câteva minute, fratele lui, venit cu treabă. Mă chestionează şi el cine a mai murit, cine s-a mai măritat, ce mai face preotul din satul bunicilor, dacă a terminat sau nu gardul de la cimitir.
Adevărul este că nu îl pot ajuta cu astfel de detalii, deşi locuiesc la mai puţin de 40 de kilometri de satul cu pricina, veştile circulă mai degrabă spre Italia decât spre Iaşi. Cred că oamenii sunt mai comunicativi când distanţa fizică e mai mare, iar cartelele telefonice cu minute speciale pentru ţara natală merită toţi banii. „Dar de-a lui Cutare ai auzit? Cică l-au găsit cu cancer acum o lună şi, gata, se pregătesc de înmormântare”. „Băi, băiete, ce ţi-e şi cu viaţa asta!”, comentează bărbaţii, într-un gând. „Da' cu Becali ce-au mai făcut bandiţii ăştia”? Apoi: „Prinţesa (Kate, deduc! - n.r.) trebuie să nască dintr-un moment într-altul. Da, şi ea avut probleme mari şi totuşi, ai văzut, a născut natural, nu ca româncele noastre, cum dau oleacă de bani, subito la cezariană...”.
Probabil că par din ce în ce mai dezinteresată, pentru că schimbă subiectul şi fac o trecere în revistă rapidă a transferurilor din fotbal, care mă pierde definitiv ca partener de dialog.
Pauza de masă s-a terminat şi oamenii se întorc la serviciu, care cu maşina, care cu „motorinul” (motoscuterul)...
Să înceapă „fiesta”!
Spre seară, se adună cu toţii în bucătărie. Mă ofer să ajut, iar prietena mea se scuză că trebuie să facă un borş, la cererea „capului familiei”, desigur, deşi ea crede că ar trebui să gătească ceva mai special, dacă tot are musafiri, dar poate ieşim mai târziu în oraş. Nu cred că am avut cuvinte să-i spun gazdei cât de mult am apreciat borşul acela „nespecial”, după un regim de cinci zile cu paste şi prosciuto, paste şi ton, paste şi....
În familia lor, mâncarea românească este apreciată doar de părinţi. Copiii (ambii născuţi în Italia) protestează ori de câte ori au ocazia, cerând pizza sau paste sau oricare altă mâncare, numai italiană să fie!

Mergând la supermarket, ceva mai târziu, li s-au făcut şi lor mofturile. Întorşi în bucătărie, din cuptorul electric rotund, special pentru pizza, au ieşit, rumenite şi aburinde, bucate care aveau să instaleze, definitiv, euforia în bucătărie! Să înceapă fiesta!
Copiii au preluat controlul în bucătărie. Fiică-mea târguise de la magazin nişte „prafuri” de brioşe, iar băieţii şi-au pus şorţurile, data „de luptă”, deşi mi s-a spus că nu prea întârzie prin bucătărie cu gândul să ajute. De data aceasta, au spart ouă, au folosit mixerul pentru a face o „dezordine desăvârşită”, au copt brioşe, o făcut cremă, au ornat... Ne-am distrat ca într-o seară de vacanţă!
* * *
Zilele trecute, îmi fac drum pe la mall, în Iaşi. Mă învârt ce mă învârt, când aud, deodată, o voce extrem de cunoscută. „Ciao, signora, care-i viaţa?”. Mă întorc şi... ce să vezi? Pavel, fără Roberto Benigni!
S-au întors românii acasă. În luna august, avem de povestit!
(Gina Popa)

Scurtă înşiruire: magazine româneşti în Italia
În Italia sunt tot mai multe magazine româneşti. Atât de multe, încât unele încep să sucombe sub presiunea crizei, despre care aici se vorbeşte parcă mai mult decât în România. Nu că la noi n-ar fi sărăcie lucie, ci pentru ne-am obişnuit cu ea – convieţuim. Italienii sunt însă exasperaţi de orice măsură care le scoate din buzunar mai mulţi bani decât luna trecută. Mereu luna trecută! Au tabieturi la care nu renunţă, mâncarea sănătoasă şi mesele la ore fixe fiind doar două dintre ele.
Răspândite în oraşele mai mari sau mai mici ale peninsulei, magazinele cu produse tipic româneşti au denumiri precum „Transilvania”, „Danubiana”, „Banatu'”, Minimarket „Traditional-RO” (pe Via Roma, neapărat!), „La Vrânceanca”, Magazin „Haiduc” - pe Viale Leonardo Da Vinci (sic!), „Dobrogea Cam & Cri” sau pur şi simplu „Alimentari Tipici Rumeni”.
La Roma, românii au fost parcă mai inventivi decât oriunde în altă parte, speculând denumiri de genul: Magazin alimentar „Dacia Romana” - nu ştiu cât de departe şi cât de „în concurenţă” cu „Daco Romania”, de pe via dei Conciatori, 1 (strada Tăbăcarilor!?). Tot la Roma, harta magazinelor este colorată cu „En-gross şi magazin alimentar «Roma...nia»”, dar şi cu un Complex comercial românesc „La Strada”, lângă Gara „Tiburtina”. Restaurantul „La Tibi” te îmbie să te simţi ca acasă, în caz că ţi s-ar face dor...