Gropile din asfalt, birocraţia şi mangleala din minerit

E ca un ritual. An de an, încă de la primele tentative de topeală a ultimilor fulgi şi înaintea ghioceilor, peisajul patriei e aglomerat de găurile, găuroaiele, gropile şi gropălanele ce răsar pe şosele cu o viteză ca la acceleratorul de particule. Capcane de multe ori fatale în calea drumeţilor, fie ei pedeştri ori motorizaţi.

Traseul casă-serviciu, aproape oricine îl ştie cu ochii închişi. Dar nu şi-n perioada asta, cea mai efervescentă în ce priveşte surprizele rutiere de rit totalmente neplăcut.

Explicaţiile, mereu aceleaşi, pline de banalitate şi lipsite de soluţii. Că apa îngheaţă, îşi măreşte volumul, rupe asfaltul, ceva extemporal pentru evitarea corigenţei la un elev de clasa a V-a.

Cum se face că sunt străzi (deloc puţine şi chiar la noi în urbe) unde nu s-a peticit nimic de la debutul lui Dobrin la naţională, că prin alte părţi sunt autostrăzi perfecte din anii '30, iar aici, cu toate strofocările, cu toate investiţiile, cu tot know-how-ul, parc-am fi condamnaţi să rămânem în zodia lui Sfarmă-Piatră?

Unde-i lege, mai greu cu tocmeala

Bortele întunecate eclipsează ghioceii. Iar asta cam de prin primii ani post-decembrişti. Cu toate eforturile administraţiilor ce s-au perindat în tot acest răstimp. Asta pentru că la toate aceste inestetice modificări de decor şi-au dat mâna mai mulţi factori. Obiectivi şi subiectivi. Cam mulţi, aşa că mă rezum doar la cei mai influenţi.

În primul rând, legislaţia greoaie şi birocraţia fără de care, pare-se, nu se poate face nimic. În mod normal, inginereşte vorbind, asfaltările, plombările, cârpelile ar trebui făcute în mai-iunie, ca să se poată compacta asfaltul în chip natural. Dar trebuie licitaţii, vin apoi contestaţii, gâlceve de tot soiul şi, an de an, ne pomenim că utilajele ies la lucru cam când se coc strugurii. Handicap major. Deocamdată, obiectiv, că unde-i lege, mai greu cu tocmeala.

Standard de calitate de pe vremea lui Sinan-Paşa

Sunt destui care dau vina pe calitatea slabă a asfaltului. Hai să fim serioşi! La atâta progres tehnologic din ultima jumătate de veac, nu ai cum să ajungi la standard de calitate de pe vremea lui Sinan-Paşa. Şi, chiar dacă, aşa cum spuneam, semănatul bituminoaselor începe cu mare întârziere, tot n-ar trebui să recoltăm puzderia asta de găuroaie!

Dar intervine mangleala despre care am pomenit în titlu. Una importată din minerit şi care bagă bănuţii la greu în buzunarele constructorilor (da, şi ăştia cu asfaltările, tot la construcţii se încadrează). Fluxul e banal şi practic imposibil de dat pe faţă. Un exemplu clasic: cel care a câştigat lucrarea (executantul) ar trebui, conform proiectului, să treacă de 20 de ori cu compresorul pe acelaşi segment, pentru o compactare standard. Are vreun interes să facă aşa? Nicidecum. E mult mai mănos (atât pentru el, cât şi pentru angajaţi) să facă doar vreo 5 în mod real. La deviz scrie 20. 15 sunt fictive, încasează bani de combustibil, diverse consumabile şi, bineînţeles, manoperă. La asta din urmă, achită lucrătorului pentru 10 (ăstuia îi convine să fie plătit dublu, restul nu-l mai interesează), iar pentru restul de 10, azimut propriul buzunar. La trei puncte de lucru, cam ies bani frumoşi.

Teoretic, de faulturile astea ar trebui să se ocupe diriginţii de şantier. Ei sunt plătiţi de beneficiar şi-s obligaţi să lucreze strict în beneficiul lor, nu al executanţilor. Practic, nu prea au cum. Că un diriginte se ocupă de cel puţin cinci-şase şantiere simultan. N-are fizic cum să zăbovească mai mult de 30-40 de minute într-un singur loc. Pentru simplul fapt că n-are aparat de teleportat şi pierde o grămadă de timp cu drumurile. Pare ironie, dar nu-i.

Evident, executanţii au suficientă vreme pentru a-şi regla mersurile în unicul sens al folosului propriu. Iar ca să dovedeşti reaua lor credinţă e costisitor şi cu rezultat incert. Şi-n zona asta s-au inventat contestaţiile, expertizele şi contraexpertizele. Chestia cu „Plata Domnului” e mult mai sănătoasă. Nu-i deloc nevoie ca diriginţii să fie „unşi” de executanţi.

Garanţia, ca la ouăle de la gostat

Deşi, în mod logic, lucrările de asfaltare, facerea de drumuri şi şosele s-ar încadra la „bunuri de folosinţă îndelungată” (chiar foarte îndelungată), legea îi obligă pe prestatori doar la câţiva ani. Cam ca-n cazul ouălelor de la gostat, ţinute anarhic în soare, sub escorta muştelor. Iar aritmetica e simplă. Oricine preferă să refacă moca o porţiune de drumeag, an de an, până se face deceniul, dacă şi-a scos în prealabil biştari cât pentru juma' de autostradă... În concluzie, răbdare şi tutun, gropi şi ghiocei!

Marcel FLUERARU