Junii pensionari şi pensiile lor deloc speciale

Uneori invidiaţi şi bârfiţi - „uite-l, dom'le, s-a învârtit, leneveşte acasă pe banii statului!”, „Clar, a dat şpagă! Acum belfereşte!”, alteori, compătimiţi - „Vai de el, nu mai are nicio perspectivă la vârsta când mulţi alţii îşi fac planuri, au visuri...”, junii pensionari reprezintă o chestie aparte. Nu-s o castă, nici pe departe! Nici măcar categorie n-o putem numi; prea eterogeni ca vârstă, studii, mediu social şi, de ce nu?, situaţie materială.

Printre cei care şi-au asigurat un venit constant prin cupon găsim şi aproape tineri, ce abia au trecut pragul a 40 de ani, dar şi oameni în etate, ce se zgâiesc zilnic la calendar, nerăbdători să treacă acele câteva zeci de luni care să-i transforme în „pensionari normali”.

Sunt ei fericiţi, mulţumiţi? Şi da, şi nu. Fiecare, cu povestea lui, cu părţi vesele, cu părţi triste. Amestecat.

O cărămidă-n cap şi câteva rate de belea

Bebi mergea visător pe stradă, cu gândurile aiurea. N-a băgat seama la peisaj şi s-a pomenit cu o cărămidă-n cap. La ceafă. S-a trezit pensionat pe caz de boală la nici 35 de ani. Nu pare anormal, dar sunt momente (chiar el recunoaşte) când o ia razna rău de tot. I-a fost foarte greu în primii ani de după accident, nu putea anticipa defel clipele de haos la mansardă. Cu timpul, a căpătat experienţă, se îmbată forţat, ia somn şi depăşeşte criza fără incidente. Altădată, făcea tare urât, de câteva ori l-au dus legat la secţie, apoi la balamuc.

Cu ce primeşte de la stat, mai c-ar crăpa de foame. Noroc că s-a mutat la concubină, şi-a închiriat apartamentul (cumpărat din banii câştigaţi cât a lucrat în Belgia), aşa că se descurcă binişor. Da' e plictiseală mare. Nu se pricepe la afaceri, ca să înceapă una, de angajat, nu-l angajează nimeni... Îşi omoară timpul aşa cum poate.

Fănuţ e din alt film. A lucrat în poliţie, şi-ar fi dorit să mai lucreze şi acum. Dar, când a împlinit 50 de ani, a fost tras pe dreapta. Deşi consistentă, pensia nu-i ajunge, că l-a prins cu treaba neterminată. S-a apucat să-şi facă o casă mare la marginea oraşului, a venit criza, s-au scumpit toate, a avut neinspiraţia să facă nişte credite babane, iar coşmarul rămasului pe drumuri la bătrâneţe îl bântuie aproape zilnic. A lucrat mai mereu în cei aproape zece ani scurşi de atunci. Nu ca majoritatea colegilor, în poliţia locală ori pe la vreo firmă de pază. A fost responsabil de logistică, şofer în distribuţie, curier, mecanic auto. Trebuie s-o ţină tot aşa până-n 2022, să termine de achitat creditul şi să-i rămână casa. Să se bucure şi el cu adevărat de pensioară.

La Săndel totul e complicat, iar viaţa de zi cu zi, tare palpitantă. A fost scos din câmpul muncii la nici 40 de ani, pe chestie de disfuncţionalităţi cerebrale. Maică-sa a murit şi i-a lăsat drept moştenire apartamentul. Şi destule rate. La mai toate electrocasnicele din casă, inclusiv centrala. A mai schimbat şi trei neveste, cu bâlciurile de rigoare, acum o caută pe-a patra, că aşa s-a obişnuit el, să aibă mereu o femeie în casă. Merge în fiecare an la comisie, dar n-a avut niciodată probleme acolo. Nici nu prea ar fi de ce. Viaţă grea, nu se poate închide cu cheltuielile doar din pensie şi din ajutorul de handicap. Noroc că se pricepe la artizanat, mai face câte un ciubuc. Dar nimic sigur, nimic predictibil. Ar fi varianta să-şi închirieze o tarabă pe vreundeva, dar îi trebuie PFA. Dacă-şi face, pierde pensia. Nu riscă.

Un DJ comunal, un ofiţer agricultor

Traian a lucrat la mină, în Valea Jiului. O surpare de teren şi era cât pe ce să treacă în lumea celor drepţi. A rămas fără jumătate din laba piciorului drept, cu şira spinării deformată şi surd de-o ureche. Nefericirea s-a petrecut în 2004. Avea 41 de ani când, în doar câteva secunde viaţa i s-a schimbat radical şi definitiv. S-a pensionat şi s-a stabilit în casa bunicilor, într-o comună de lângă Iaşi. N-a avut prea multă vechime în subteran, aşa că statul îi dă doar cât să subziste. Are ceva pământ, dar nu-i capabil fizic să-l lucreze, trebuie să tocmească oameni cu ziua, altă cheltuială. Îl ajută mult via, scoate câteva sute bune de litri de vin pe care-l vinde la cunoştinţe. Nu se duce în piaţă, preferă să fie DJ comunal. Pune muzică la nunţi, petreceri, serbări şi nu-i deloc scump. Sătenii îs mulţumiţi de el şi unii chiar îl cred când le povesteşte cum a dat el discotecă pe Litoral. Chit că Lupenii n-au ieşire la mare.

Neluţu a lăsat deoparte ambiţiile generalissime şi a trecut în rezervă cu mult înainte de a încărunţi. Pe la mijlocul anilor '90. Era maior în armată, a lăsat baltă cariera militară, şi-a cumpărat pământ şi s-a făcut ţăran. Are o mică fermă cu de toate, iar excedentul îl împarte pe la neamuri şi prieteni. Pe bani, de bună seamă. Şi e foarte mulţumit de viaţa de acum, fără zbierături, urlete, alarme etc.

Altă poveste, alt scenariu-i viaţa post-decembristă a lui Viorel. A ajuns în şomaj la începutul anilor '90, când s-a buşit industria grea. Metalurg, cu calificarea lui nu mai avea ce face, a lucrat pe ici, pe colo, nimic sigur, nimic pe termen lung. Joburi prost plătite. Prin 2005 s-a apucat de „afaceri” - comerţ ambulant, cu tot soiul de nimicuri. S-a scos nesperat de bine din traficarea fleacurilor. A pus bani deoparte, şi-a „cumpărat vechime” şi-acum aşteaptă liniştit decizia de pensionare. Care trebuie să-i vină anul ăsta. Şi-a calculat deja suma ce-o va încasa lunar până-n clipa când popa îi va cânta „Veşnica pomenire”: 1.400 de lei...

 

* * *

Povestioare cu şi despre „anticipaţi” sunt cu duiumul. Ar ieşi câteva compendii bune, dar nu asta-i ideea. Starea de fapt e că treaba nu-i dusă până la capăt. Statul cheltuie bani buni cu oamenii ăştia, ei arată că mai pot fi utili societăţii, dar circumstanţele n-ajută pe nimeni. Lipseşte un plan de reconversie, lipseşte strategia, într-o economie în care forţa de muncă se subţiază pe zi ce trece. Iar viitorul nu se arată deloc luminos.

Marcel FLUERARU