Lacrimile pământului

 

De mii de ani, oamenii sărbătoresc Pământul. Americanii i-au dedicat chiar și o zi în amintirea momentului în care s-a născut mișcarea pentru protejarea mediului înconjurător. Ideea a aparţinut unui senator care a dorit să stârnească în clasa politică interes faţă de natură., iar în primul an de la lansarea ideii, adică în 1970, a fost îmbrăţişată de circa 20 milioane de persoane, majoritatea tineri. După două decenii, în anul 1990, peste 200 milioane de oameni din 141 de țări au transformat Ziua Pământului într-o manifestare de amploare în istoria omenirii, prin alăturarea lor în dorința de a milita pentru un viitor mai bun al planetei. În anul 2009, Organizația Națiunilor Unite a declarat ziua de 22 aprilie ca sărbătoare oficială a planetei Pământ și expresie comună a dorinței tuturor de a construi o societate stabilă, pentru un viitor mai curat și mai verde. Sună frumos, nobil şi chiar simţi că ai o misiune când participi la astfel de evenimente. Din păcate, multe sunt doar la nivel declarativ.

România este plină de gunoaie, pădurile sunt decimate de afaceriştii hrăpăreţi, lacurile sunt pline de mizerii aruncate de oameni inconştienţi care îşi imaginează că apa le duce departe toate resturile lor de prin case, zonele de agrement arată ca nişte baruri devalizate de beţivi. Parcurile, gândite ca oaze de linişte, sunt pline de cheflii, care aruncă peste tot PET-uri goale, chiştoace de ţigări ori hârtii murdare. După fiecare week-end, spaţiile verzi arată ca după un bombardament cu resturi de mâncare. Aşa înţeleg cei mai mulţi dintre noi să ocrotească natura. Unde mai pui de războaiele pentru pământ, de veşnicele lupte funciare de prin tribunale, de ogoare întregi scobite pentru a lăsa în loc ansambluri rezidenţiale.

Ne rugăm la Dumnezeu să ne apere de cutremure şi de inundaţii, să ne ferească de trpsnete şi de grindină recoltele, dar aruncăm cu pesticide peste tot, lăsăm terenuri murdare şi aşteptăm voluntarii de mediu să ne taie bălăriile din faţa casei. Ne dorim să mâncăm bucate curate, organice, bio, dar otrăvim pământurile şi apele, apoi ne plângem că hrana nu mai este ca altădată.

Bunicii mei aveau un cult pentru pământ, era singura avere care contaă, în afară de familie. Îl iubeau, îl tratau cu sfinţenie fiindcă ştiau că este, alături de Dumnezeu,  singura entitate care nu-i vă trăda niciodată şi care le va fi alături şi la bine, şi la greu. În sate, lucrările agricole începeau mereu cu o slujbă, iar gospodarii îşi puneau cele mai frumoase haine atunci când înfigeau prima brazdă în pământ. La cules era la fel – totul era o sărbătoare dedicată naturii şi darurilor sale. Acum lucrurile s-au schimbat, iar pământul are valoare doar pentru femieri şi dezvoltatorii imobiliari. Copiii învaţă la şcoală noţiuni de ecologie, dar câţi dintre ei au plantat vreodată măcar o floare, câţi dintre ei au văzut cum creşte spicul dintr-un bob de grâu?

Celebrăm  Pământul la nivel declarativ, mai ales în anii de secetă, ca acţiune lansată de voluntarii de mediu şi bifată de agenţiile guvernamentale şi evident că nu este destul. Atât timp cât evenimentul nu are rezonanţă în suflet nu va avea niciun efect – vom vedea aceleaşi păduri pline de gunoaie, aceleaşi ape tulburi şi aceleaşi terenuri sufocate de resturi. Și ne vom ruga să ne dea roade, chiar dacă este secătuit, istovit și poate sătul de noi...

Maura ANGHEL