Luptele de cocoși, o emblemă a Columbiei

Pe tăbliţa de la intrare, cu o caligrafie aproape perfectă, proprietarii unui ring pentru luptele de cocoşi îşi notează rivalii din seara respectivă: cocoşii nu au nume, numele nu este relevant, în schimb contează greutatea şi mărimea pentru a-i pune pe cocoşi faţă în faţă în "condiţii juste" într-un spectacol care a rămas îngheţat în timp în Columbia.

Acest cocoş n-are cum să piardă - se arăta încrezător bătrânul colonel al lui Gabriel Garcia Marquez, care în romanul său "Colonelului n-are cine să-i scrie" lăsa să se întrevadă importanţa pe care o au luptele de cocoşi în Columbia: sunt parte a culturii populare, a petrecerilor şi a vieţii multor persoane care consideră această îndeletnicire drept o tradiţie extrem de populară.

Arenele pentru luptele de cocoşi, care sunt cu zecile în Bogota şi cu miile în întreaga Columbie, au o dinamică particulară care se repetă de fiecare dată când îşi deschid porţile. Proprietarii cocoşilor sosesc cu exemplarele, le cântăresc şi le măsoară, apoi îi bagă în cuşti unde zburătoarele îşi aşteaptă răbdătoare rândul să intre în ring.

 

Înainte de "a-şi face debutul", trec pe la "atelier" unde li montează pinteni din carapace de ţestoasă sau din plastic, care le sunt ataşaţi de pulpe cu ceară fierbinte sau lipici.

În San Miguel, o arenă din Bogota care de 62 de ani organizează lupte de cocoşi, când le vine rândul să intre în ring, cocoşii sunt înmânaţi arbitrilor în timp ce proprietarii aşteaptă printre ceilalţi spectatori sau pariază.

În arenă, cu o formă circulară, arbitrii fac un fel de test antidrog păsărilor înainte de ultimul ritual: toată lumea eliberează ringul, iar arbitrii, ţinând cocoşii în braţe, îi pun faţă în faţă, apropiindu-i şi îndepărtându-i într-o ceremonie de măsurare a puterilor înainte de lupta propriu-zisă.