Origini păgâne pentru un Paşte creştin

 

 

Originea denumirii de Paşte

De-a lungul vremii s-a ajuns la concluzia că, în familia de limbi germanice, denumirea de Paşte provine din numele vechi ale unei zeiţe şi unui zeu veneraţi de popoarele saxone. Referiri la originea numelui acestei sărbători au fost făcute pentru prima dată de către Bede, un învăţat creştin, care a menţionat într-una din cărţile sale, „De Ratione Temporum”, că acest nume venea de la Eostre, zeiţa mamă a popoarelor saxone şi totodată a fertilităţii. De altfel, în limbile germanice au existat mai multe denumiri atribuite zeiţei care a stat la originea sărbătorii Paştelui - Ostare, Ostara, Ostern, Eostra, Eostre, Eostur, Eastra, Eastur, Austron sau Ausos. Toate aceste nume erau derivate din vechiul cuvânt saxon care denumea primăvara - „eastre”. Aceasta nu este însă singura explicaţie cu privire la originea denumirii Paştelui.

O altă variantă a fost legată de biserica franceză. Festivalul francez care sărbătorea reînvierea includea şi cuvântul „alba” care înseamnă „alb”, făcându-se de fapt referire la robele albe care se purtau în timpul festivităţii. Se spune că atunci când această denumire a fost tradusă în germană a fost percepută cu înţelesul de răsărit şi astfel cuvântul nemţesc pentru această sărbătoare a devenit „ostern”, considerat ca stând de fapt la originea cuvântului Paşte - Easter în limbile anglo-saxone.

După unii lingvişti, cuvântul românesc „paşte” este de origine egipteană: „paseh”, care înseamnă „trecere” şi semnifică tocmai trecerea soarelui din emisfera australă în cea boreală, adică ziua echinocţiului de primăvară, ziua biruinţei luminii asupra întunericului. În ebraică se găseşte un cuvânt aproape la fel, tot de origine egipteană, „pesah”, care înseamnă tot „trecere”, dar semnificaţia lui este legată de aşa-numita fugă din Egipt, când poporul evreu a scăpat de robia egipteană, trecând dincolo de Marea Roşie, prin pustiul Sinai, spre Pământul Făgăduinţei. Cel mai probabil însă, cuvântul „Paşte” îşi are originea în grecescul „pesah”, care înseamnă „suferinţă” sau „pătimire”.

Originile păgâne ale Paştelui

Multe dintre religiile păgâne din zona Mediteranei aveau o zi de sărbătoare fixată în timpul echinocţiului de primăvară sau imediat după acesta. Acestea erau legate de Cibele, zeiţa frigiană a fertilităţii, care avea un soţ imaginar, despre care se presupunea că a fost născut dintr-o mamă fecioară. El se numea Attis şi se credea că murea şi reînvia în fiecare an între 22 şi 25 martie. Sărbătoarea acestui zeu începea într-o zi de vineri, numită Vinerea Neagră, şi culmina după trei zile cu o sărbătoare de bucurie a reînvierii. Coincidenţa a făcut că sărbătoarea creştină de venerare a lui Iisus şi cea păgână de venerare a lui Attis avea loc, în primele secole ale erei noastre, cam în aceeaşi zonă geografică, iar unii istorici au susţinut chiar că păgânii şi creştinii sărbătoreau moartea şi învierea în aceeaşi zi. De asemenea, mulţi dintre istorici au considerat de-a lungul timpului că legendele despre moarte şi reînviere au fost asociate mereu cu Attis şi au apărut cu multe secole înaintea naşterii lui Iisus, iar apoi acestea au fost transformate în povestiri despre Fiul Domnului, pentru a face teologia creştină să fie mai acceptabilă de către păgâni.

Vechii creştini aveau şi o altă explicaţie: ei pretindeau că Satana a trimis pe pământ zeităţi false înaintea venirii lui Iisus pentru a împrăştia confuzia printre oameni. Creştinii din zilele noastre privesc legendele lui Attis însă pur şi simplu ca un mit păgân, de o valoare neînsemnată. Totodată, comunităţile păgâne din prezent continuă să sărbătorească echinocţiul de primăvară ca pe unul dintre cele 8 Sabaturi (sfinte zile de sărbătoare) dintr-un an. Ritualurile lor sunt legate de fertilitate şi recoltă şi de echilibrul dintre zi şi noapte.

Originile iudeo-creştine ale Paştelui

Sărbătoarea creştină a Paştelui este legată de sărbătoarea Paştelui evreiesc. Vechii evrei se ghidau după calendarul persan sau babilonian, iar la ei fiecare an nou începea cu echinocţiul de primăvară, când sărbătoreau Paştele şi Festinul Pâinii Nedospite. Această sărbătoare vroia să reprezinte acţiunile îngerului morţii aşa cum au fost descrise în Cartea Exodului. Mai precis, îngerul morţii călătorea deasupra caselor evreieşti, iar acestea trebuiau să fie însemnate cu sânge de la un animal sacrificat. De asemenea, îngerul omora toţi nou-născuţii cât şi animalele abia fătate de la casele neînsemnate cu sânge, această legendă aducând aminte de una dintre primele ucideri în masă menţionate în Biblie. O parte dintre teologi asociază Paştele evreiesc cu un ritual păgân pre-israelit, practicat de păstorii semiţi, iar în ceea ce priveşte Festinul Pâinii Nedospite acesta reprezenta o sărbătoare tradiţională a Canaan-ului adoptată mai apoi de israeliţi şi care marca începutul recoltei de orz. Cele două sărbători au început să fie unite şi să se sărbătorească timp de două zile. Apoi, de-a lungul timpului, sărbătoarea Paştelui evreiesc a început să fie asociată cu exodul evreilor din Egipt.

Sărbătoarea în calendarul creştin

La început, Paştele şi Rusaliile erau singurele sărbători pe care creştinii le recunoşteau şi le celebrau. Treptat, au fost adăugate în calendarul bisericesc alte obiceiuri sau evenimente ce aveau legătură cu crucificarea şi moartea lui Iisus. Unul dintre acestea, destul de important, este Postul Paştelui, considerat ca o perioadă de pregătire spirituală pentru sfânta sărbătoare şi care implică post, rugăciune şi căinţă. Acesta a fost stabilit iniţial de mai multe grupări creştine, dar diferenţa dintre datele fixate de acestea era de numai câteva zile. În secolul al VIII-lea s-a stabilit însă o perioadă fixă pentru Postul Paştelui - de 40 de zile. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că 40 este unul dintre numerele cărora li s-a conferit o simbolistică religioasă în Biblie. Cele 40 de zile vor să reprezinte de fapt perioada petrecută în deşert de Iisus şi Moise. La creştinii din vremea romanilor, înaintea stabilirii unui număr fix de zile, Postul Paştelui dura şase săptămâni, exceptându-se duminicile.

Miercurea Cenuşii - cunoscută ca Lăsata Secului - este un alt eveniment prezent în calendarul creştin şi care marchează începutul postului. Printre popoarele saxone s-a presupus că numele zilei care denumea miercurea cenuşii, „wendesday”, provenea din vechiul cuvânt anglo-saxon „wodnes daeg” care însemna izbândă. De asemenea, ultima duminică înainte de Paşte - însemnată şi ea în calendarul creştin - cunoscută acum ca Duminica Floriilor, vrea să amintească de intrarea triumfătoare în Ierusalim a lui Iisus, exact cu o săptămână înainte de crucificarea sa.