Rechinii talciocului

Ca vizitator ocazional, n-ai de ce să-i bagi în seamă. Pe tarabele lor sunt expuse nimicuri la preţ de nimicuri şi deloc folositoare. Vorbesc mult şi pe degeaba, nu-şi bat capul deloc în a-şi vinde marfa. N-au nimic din politeţea orientală, atunci când vreun prezumtiv muşteriu se poticneşte în faţa lor, zgâindu-se prelung la exponate. Ciudată manieră. Pentru că aşa n-au deloc vânzări, marfa nu-i ajută, aşijderea comportamentul lor deloc mercantil. Totuşi, sunt prezenţi duminică de duminică, vin primii şi pleacă ultimii. Oare de ce? Se plictisesc acasă, n-au stare, vor doar să socializeze? Nicidecum. E vorba de o strategie plină de rafinament, pusă la cale cu mulţi ani în urmă şi perfecţionată cu migală.

Oamenii aceştia, rechinii talciocului, nu vin acolo şi zăbovesc atâta vreme expunând publicului nişte „căzături” total lipsite de valoare, aşa, fără niciun rost. Asta-i momeala. În fapt, ei sunt în permanentă căutare de ponturi, de chilipiruri, de „surse” de unde scot bani frumoşi. Mai mult sau mai puţin impozitaţi, dar asta-i altă discuţie.

Cum spuneam, sunt primii veniţi în zi de talcioc. Îşi abandonează, pur şi simplu, mărfurile pe tarabe şi pleacă în „inspecţie” la cei care, de voie, de nevoie şi cu totul ocazional, au ajuns acolo pe post de vânzători. Sunt specializaţi – care pe monezi şi bancnote vechi, care pe timbre şi cărţi poştale, care pe ceasuri, pe tablouri ori electronice timpurii. Stau la pândă şi vânează nu doar chestii din raza lor de acţiune, speculează instant orice ar fi de interes pentru ceilalţi colegi. Fructifică pe dată şi fără să clipească nepriceperea în domeniu a celui care a venit ca să scape de „vechituri”.

Au şi o regie anume atunci când trebuie „să-l facă” pe unul mai îndărătnic, unul care ştie ce vinde. Exemplu: ai de dat nişte monezi despre care ştii sigur că-s din argint. Vine primul rechin, se holbează atent la ele şi-ţi spune că nu-i aşa, că doar par. Încerci să-i argumentezi contrariul, el zice „hai să vedem, să chemăm un specialist”. Şi vine colegul „expert”, dotat cu tot soiul de sticluţe cu „reactivi” şi scule de testat. Analizează cu aer filozof mostrele, apoi dă verdictul: „imitaţii”. Ai de ales doar între două variante, ori pleci cu marfa înapoi acasă, ori te rogi la rechini să-ţi dea pe ea fix cât vor ei.

Culmea tupeului a fost într-un caz cu un tablou primit de vânzătorul de ocazie (ori de nevoie) chiar de la autor. Experţii de tarabă au conchis savant că-i vorba despre un fals. Adică pictorul şi-ar fi falsificat propria creaţie. Tare, nu-i aşa?

Nu le trebuie rechinilor decât vreo câteva lovituri din astea şi s-au scos. Chestii cumpărate la preţ de bomboane din talcioc, recondiţionate cu fineţe şi expuse apoi la târgurile de antichităţi ce se desfăşoară din ce în ce mai des în mall-urile urbei. La preţ de preţ, nu altfel.

Şi aşa înfloreşte afacerea, se vede cu ochiul liber, din ce în ce mai mulţi expozanţi, din ce în ce mai multă marfă. Totul pornind de la aparenta frecare zadarnică de mentă duminicală din talciocul de la marginea oraşului. Marcel FLUERARU