REPORTER - Domnul diriginte stă în colţ, la Universitate...

 Pe faţă, ridurile au sculptat drumuri adânci, iar ochii mici şi trişti privesc spre nicăieri, fără speranţă. Hainele par că şi-au pierdut din culoarea cu care, odată, păşea mândru în faţa tinerilor ce aşteptau, temători, în bănci. Pe lângă moş Ion, însă, a fugit timpul... „Domnule diriginte, atâtea generaţii au trecut prin mâinile dumneavoastră şi pe toate le-aţi învăţat că cel mai important şi frumos lucru, pe care îl poartă zi după zi, este sufletul. E singurul pe care, dacă îl păstrezi viu şi curat, trecerea anilor nu îl afectează”, i-a spus, la sfârşitul unui an, un fost elev, ai cărui paşi i-a călăuzit pe toată durata liceului.

Poartă în suflet o iubire şi un singur dor, care, îmbrăţişate, alcătuiesc imaginea aceleiaşi persoane: soţia sa. A plecat printre îngeri, acum aproximativ 10 ani. Tot de atunci, fostul profesor s-a îmbolnăvit şi s-a pensionat, după o carieră didactică de aproape 30 de ani. La prima vedere, pare un om care stârneşte milă, iar primul instinct este să-i oferi câte ceva, din puţinul tău. Nu cerşeşte. Vinde florile pe care le îngrijeşte cu mâinile lui. Asta e tot ce i-a mai rămas. Trăieşte singur, aproape izolat. A pierdut, pe rând, tot ce a avut şi a adunat o viaţă. Amintirile cu soţia sa se aşază lângă cele cu tatăl său, oameni pe care i-a iubit necondiţionat. Asta e singura avere pe care moş Ion o mai are, de care vorbeşte cu atât de multă tristeţe. „Mi-aş dori din tot sufletul să mai fie cineva, căruia să-i mai pot spune Bună dimineaţa. Atât. Nu vreau altceva. Odată aveam totul, o casă frumoasă, o familie şi o carieră, pentru mine asta înseamna fericire. Eram împlinit. Din toate astea, însă, nu a mai rămas nimic. Aşa aş vrea să pot da timpul înapoi, să fiu din nou copil. Să-l mai văd o dată pe tata, atât îmi doresc”, mărturiseşte, încercând, cu ochii aproape înecaţi în lacrimi, să scoată din buzunarul drept al pantalonului o batistă.

Priveşte spre cer, implorându-l, parcă, pe Dumnezeu să facă o minune. Spune că nu locuieşte în Iaşi, iar din puţinii bani pe care îi câştigă zi de zi, face naveta între oraş şi o comună situată la 25 km. Acolo sunt înmormântaţi singurii oameni pe care i-a avut alături cu adevărat pe acest pământ: părinţii şi soţia sa. Este un om cu frică de Dumnezeu, pentru care singurătatea este cea mai grea povară.

„Mama, cu sufletul bucăţi...”

Amintirea  celui de-al II-lea Război Mondial îi tulbură somnul, noapte de noapte. Imaginea părintelui său îi este puternic imprimată în minte. Avea doar opt ani când şi-a văzut tatăl, „un bărbat înalt, cu părul puţin grizonat”, plecând de acasă, obligat să lupte împotriva ruşilor. „L-a luat pe tata în concentrare. L-a dus prin toate ţările: Ucraina, Rusia. Mama a rămas cu un copil mic, acasă, fără mâncare, fără ajutor şi cu sufletul bucăţi. Îţi tremura inima în piept când vedeai cum cad bombele”, spune moş Ion, amintindu-şi de urmele lăsate pe cer de avioanele care „se pregăteau, peste noapte, să bombardeze”. Deşi prea mic să conştientizeze cu adevărat haosul care se instaurase, acesta spune că multe dintre întâmplări i-au rămas tatuate pe retină. „În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea, mă consider, totuşi, un om norocos. Au fost oameni care au pierit atunci, vecini de-ai noştri. Călcâi pe cadavre cu tălpile goale şi te aşteptai oricând ca moartea să te loveasă”, adaugă.

S-a mutat într-un sat vecin, în acea perioadă, la o familie pe care tatăl său o cunoştea. „Din primăvară şi până la sfârşitul verii am stat acolo. Ne-au primit şi ne-au dat câte puţin, din puţinul pe care îl aveau. Datorită lor, mai sunt încă în viaţă”... I-a promis lui Dumnezeu, atunci, că dacă îi aduce tatăl înapoi acasă, în viaţă, va învăţa într-atât de mult, încât să le poată prezenta copiilor, peste ani, adevărata faţă a istoriei. Aşa se face că, după câteva luni, şi-a revăzut tatăl. „Cred că mai mult şi mai tare nu m-am bucurat pentru ceva în viaţa asta. Am ştiut că trebuie să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a respecta promisiunea făcută”...

Cel mai dureros a fost când l-a pierdut, la 25 de ani, înainte de a reuşi să-şi ducă la bun sfârşit planul, de care numai el şi Dumnezeu ştiau. Urma să fie o surpriză. De atunci i s-a rupt o parte din suflet. „Viaţa mea nu mai este la fel”... deşi nu există zi în care Ion să nu treacă pe la mormântul părintelui său, pentru a-i aprinde o lumânare.

Se spune că totul în viaţă are o ordine şi o logică. Nu se ghidează neapărat după asta, dar este convins că de acolo, de unde timpul este doar o noţiune abstractă, devenind veşnicie, tatăl său a avut şi are, în continuare, grijă de el. După o lună de la pierderea suferită, când credea că nu mai găseşte nicio ieşire din durerea în care se afundase şi care putea, spune el, „fi citită şi din felul în care arătam”, a întâlnit-o pe ea. „Dacă o priveai, puteai fi uşor amăgit de ochii negri şi de zâmbetul ei timid”, povesteşte despre cea care urma să-i devină soţie, câteva luni mai târziu şi care a reuşit să găsească rezolvare pentru sufletul lui care, oricum, nu mai era întreg.

Iubire în fotografie

Scoate dintr-o sacoşă de material, uzată, o fotografie. Nu îndrăznesc să-mi cobor privirea, de teamă să nu pătrund într-o lume pe care încearcă să o ferească de ochii curioşilor. Mă gândesc că aşa sunt bătrânii, îşi păstrează amintirile în fotografii şi pe acestea pe unde apucă: în buzunare, în portofel, în cărţi. La distanţă de câteva secunde, scoate un măr, mic şi plin de pete maronii, de la lovituri. Îl prinde în mâinile crăpate, asemeni unei coji de portocală, pe care le încrucişează şi astfel îl împarte în două jumătăţi. Mă întreabă, apoi, dacă îmi plac merele şi îmi întinde o jumătate. „Mănâncă-l, nu te speria că nu este spălat, eu mâncam de pe jos, în timpul războiului şi nu aveam nimic”... Mestecă greu şi priveşte poza, fără să clipească.

Soarele începe să se ascundă printre nori, iar clădirile înalte ale oraşului se transformă în umbre.  Pe spatele pozei stăteau scrise câteva rânduri. Mi-a arătat fotografia, oftând puternic: „Citeşte cu voce tare... Pentru o unică iubire, a ta, Maria...”

Au fost căsătoriţi 25 de ani, cea mai frumoasă perioadă din viaţa lui. În afară de ea, nu mai avea pe nimeni, însă lui îi era de ajuns. Iubea nebuneşte femeia care îl ţinea în viaţă şi datorită căreia îşi găsea mereu echilibrul. Odată cu decesul soţiei, a pierdut tot. Pentru el, lucrurile materiale nu au importanţă, de asta nici nu a vrut să lupte pentru a le păstra. Astfel că a ajuns să locuiască într-o casă dărăpănată, fără condiţii optime de trai, doar cu fotografiile, florile şi amintirile pe care le are şi pe care le îngrijeşte zi de zi, de teamă să nu le piardă.

„Îmi place să cumpăr ziare din banii strânşi, pe care iarna le pun pe foc. Nu am televizor şi nu mă plâng.  Înainte nu ştiam nici cum arată”, adaugă el. A ştiut să educe şi să conducă generaţii de elevi, însă nu a ştiut şi nici nu a încercat să facă faţă durerii imense pe care o poartă ca unic şi singur viciu. Asta l-a distrus.  Trăieşte din câţiva bănuţi căştigaţi în urma florilor, pe care le vinde şi o pensie, pe caz de boală. „Nu mă intereseaza banii, am ales să vând flori în amintirea soţiei mele”. Prezentul nu contează, viitorul nu există, iar trecutul e singurul în care trăieşte.

Vorbeşte cu reţinere despre grădina lui, de parcă i-ar fi ruşine. „E un petic de pământ, suficient cât să pot creşte câteva floricele, lalele, crizanteme, care să îmi aducă aminte de Măriuca”, îmi spune, oftând puternic. „Soţia mea iubea florile. Nu exista zi în care să nu vină acasă cu câte un bucheţel primit de la copilaşi. Le păstra până deveneau maronii şi uscate, apoi le arunca”, mai spune.

Are un singur pom sub care se adăposteşte vara, pentru a se feri de caldură. „Cireşul din grădină îmi aduce bucurie. Spre deosebire de ceilalţi vecini, eu nu cert şi nici nu alung copiii care vin să culeagă cireşe. Îmi aduc aminte de mine, când eram de vărsta lor. Îmi place să adorm la umbra lui”, mărturiseşte.

Promisiune îndeplinită

„După ani de studiu, am devenit, aşa cum îmi doream, profesor de istorie. Am predat pentru sute de copii. O făceam cu tot dragul, din plăcere. E aşa de plăcut când faci ceea ce îţi doreşti şi mai ales, când ştii că din mâinile tale, ies tineri care, peste ani, când ajung acolo unde îşi propun, îşi aduc aminte, poate chiar si pentru cinci minute, de profesorii care i-au susţinut”, spune el. Îşi aminteşte cât de fericit era. Deşi îi lipseau părinţii, o avea aproape pe soţia sa, profesoară de limba şi literatura română. „Întotdeauna am visat să trăiesc o poveste de dragoste cu o persoană care să lucreze în acelaşi domeniu ca şi mine. Poate pentru că în acest fel, greutăţile şi stresul zilnic deveneau mai uşor de suportat”, spune moş Ion.

Are momente în care priveşte cerul, pentru a-şi ascunde lacrimile. Trece repede de la o stare de spirit, la alta. Despre promisiunea făcută lui Dumnezeu şi despre faptul că a dus-o la bun sfârşit, îşi aminteşte cu mândrie. „Ştiu că oriunde se află acum, este mândru de mine. Regret că nu am reuşit să îi vorbesc despre ceea ce mi-am propus să fac şi despre cum am ţinut să mulţumesc Divinităţii pentru că mi l-a adus înapoi”, adugă.

În sacoşa în care se pregătea să îşi pună florile rămase, pentru că se lasase frigul şi oricum, moş Ion are vârsta la care, să stai mai mult timp în picioare, nu este un lucru firesc, ci un adevărat efort, am observat o altă fotografie. A ezitat să o mi-o arate. A început să se fâstâcească, asemeni unui copil, când mi-a zărit privirea, aruncată pe poza veche din sacoşă. Probabil era o fotografie cu tatăl său, însă, de multe ori, tăcerea poate spune mai multe decât o pot face cuvintele.

Moş Ion, suflet de copil 

Poartă o haină lungă, maro, care îi acoperă spatele încovoiat de greutăţile prin care a trecut şi în buzunarul căreia îşi adăposteşte un ziar şi restul florilor rămase. Pantofii sunt vechi, acoperiţi de praf, la fel de bătrâni precum moş Ion, însă, odată încalţaţi, te pot plimba prin lume. Ochii lui, la fel. Nu trebuie să fii cititor în privire sau în stele pentru a vedea câtă suferinţă ascund şi prin câte au trecut.

Stă liniştit lângă aceeaşi trecere de pietoni, măsurând, din priviri, fiecare persoană care trece prin faţa lui. „Curând va fi ziua mea. Mă uit la tinerii aştia frumoşi care trec zi de zi, pe aici şi îmi aduc aminte de mine. Atât de repede zboară timpul şi atât de târziu realizăm lucrul ăsta...”

Nu uită să zâmbească oricui se apropie de el, deşi „sufletul mi se zvârcoleşte în piept de tristeţe”, spune, în timp ce scoate câteva flori din ambalajul de celofan în care erau împachetate. Ultimele cinci lalele rămase. „Ia-le! Spune bogdaproste, să fie de sufletul soţiei mele”, mi-a spus în timp ce îmi aranja florile într-o bucată de ziar, în colţul căreia zăresc căteva rânduri, parcă ascunse.

Unii oameni, indiferent cât de mult îmbătrânesc, nu-şi pierd niciodată frumuseţea, ci doar o mută de pe feţe, în inimile lor. Pe moş Ion îl găseşti în fiecare zi, la aceeaşi oră, în acelaşi loc, de când răsare soarele şi până apune, cu câteva flori şi un sac de amintiri, pe care le poartă, după el, neîncetat.

Delia ALDEA