Tablele au dispărut, jocul rămâne

Nu cu foarte multă vreme în urmă, tablele erau unul din cele mai populare jocuri de societate (ori de divertisment, dacă vreţi) din România. Azi, pare să se fi scufundat într-un anonimat total, într-o letargie agonizantă, neputând a face faţă ofensivei digitale. Doar pare. Depinde din ce unghi privim problema.

Pe la începutul anilor '90, tablele erau puse în acelaşi raft cu alba-neagra ori barbutul. Acum e ramură sportivă în toată regula, cu federaţie de specialitate, afiliată legal, total şi cu drepturi depline la Federaţia Internaţională de backgammon, cu un campion mondial la Monte Carlo şi patru campioni europeni, cu peste 2.000 de membri afiliaţi (termenul de jucător profesionist e oarecum forţat) şi cu zeci de mii de amatori înşiraţi prin toată ţara.

Foarte bine, ne-am dezvoltat spectaculos, dar cu infrastructura oare cum stăm? Aici n-ar fi mare scofală, sportul ăsta nu presupune deloc investiţii costisitoare, câteva mese prin parcuri, o discretă producţie de cutii de lemn, nişte zaruri şi cam atât. De arbitri nu prea-i nevoie, antrenori sunt suficienţi (chiar există), manuale cu lecţii de antrenament s-au tipărit în cantităţi suficiente...

Însă, lipseşte aproape cu desăvârşire obiectul muncii. Dacă ai prăpădit vreo piesă din set, dacă a crăpat ori s-a scorojit cutia şi vrei să-ţi iei ceva noi, ai cam dat de belea. Chestie valabilă şi pentru junii care încearcă să descopere acest sport care a făcut cândva legendă. Care era nelipsit de la serbările câmpeneşti ori de la însoritele zile de plajă. Dai cu tunul şi nu găseşti prin librării ori prin magazinele cu articole de voiaj o cutie de table nouă, cu o estetică rezonabilă şi la preţ popular!

Am început prin a căuta ofertele online. Nimic. Apoi am luat la talpă toate librăriile cu ştaif din urbe, cele de cartier, chiar şi sehaşurile cu mobilă de import. Tot felul de jocuri şi joculeţe, cu sau fără zaruri, invenţii şi inovaţii. Clasica şi celebra cutie, aproape nicăieri. După jumătate de zi de căutări atroce, am găsit o tentativă, prăpădită printr-un ungher de la etajul Librăriei „Junimea”. O monstruozitate incomodă, făcută în Turcia, cu o etichetă pe care scria ceva „Yatagan Hakan Sukur Ciubuc”, fără nimic în româneşte. Preţul: 177 de lei. În rest, cartoane cu nasturi şi picturi de desene animate, fără nici o legătură cu subiectul.

Aşa că, măcar pentru o vreme, dacă deţineţi prin locuinţă vreun set de table, e foarte recomandabil să le daţi statutul de icoane, odoare de preţ, opere de artă. La joc, dacă pierdeţi, luaţi vreun „marţi” ruşinos, vărsaţi-vă nervii pe altceva, nu pe preţioasa cutie din lemn! Marcel FLUERARU