Richard Powers, Cel care cheama ecoul, traducere de Iulia Gorzo, Editura Polirom, 2008, 576 pagini, 39,50 lei

Ceva tensiune trebuie sa aiba, altfel nu as fi tras cu o graba suspecta sa il termin. Totusi, retrospectiv ma intreb daca acea tensiune nu era mai mult o forma de curiozitate: ce o sa se intample nu in romanul asta, ci cu romanul asta? Raspunsul a venit, din pacate pentru timpul meu liber, prea tarziu, la sfarsitul cartii, si contine un singur cuvant: putine.
Prin urmare: un roman a carui mediocritate nu e concurata decat de numarul de centimetri ai cotorului.

Powers s-a amagit cu cliseul ca o carte e cu atat mai complexa cu cat e mai lunga, si i-a pacalit si pe recenzentii americani, aproape in unanimitate elogiosi, care s-au aruncat in comparatii cu Pynchon. Singura asemanare ar fi vagul background de fizician al lui Powers. Plus pretentiile de literatura stimulativa intelectual.
Stimulativ intelectual este, de fapt, dar intr-un sens foarte partial, pe care il imparte cu literatura de popularizare stiintifica: Powers utilizeaza o mare cantitate de informatie de nisa (in cazul de fata, din neurologie) si o agita agreabil de rezonabil. Dar la partea de literatura-fiction este un mediocru sub a carui pretiozitate se ascund mai ales maruntisuri.

Povestea recuperarii lui Mark Schlutter dupa accidentul de masina care ii face praf identitatea si ii induce un puternic complex paranoic pe fond amnezic (nu isi recunoaste sora – desi stie ca are o sora, ale carei date reale si le aminteste riguros – ca fiind sora lui: o considera o dublura, un inlocuitoare intr-un scenariu dictat de aiurea) are intentii simbolice (simetria diabetica intre planul cocorilor si planul oamenilor) si alegorice (un recenzent american a reconstituit numeroasele aluzii care trimit la Vrajitorul din Oz – aluzii care au o asemenea pondere incat romanul lui Powers sa poata fi considerat o rescriere a povestii lui Baum). Dar putinta autorului de a sustine aceste intentii la nivelul activitatilor „triviale” ale romanului (construirea si sustinerea personajelor in regim de dinamica a scenariului, construirea povestii astfel incat promisiunile intiale – care asigura suspansul/ curiozitatea necesare trecerii printr-un numar mare de pagini – sa fie onorate la sfarsit) este cu totul indoielnica.

Dar, dincolo de bidimensionalitatea efectiva, ceea ce ingroapa de-a binelea romanul este incapatanarea pur si simplu idiota a lui Powers de a nu realiza ca putea spune tot ce voia sa spuna in cel mult 200 de pagini. Nu in 600.

Sursa: http://revistacultura.ro