Holera, boala care s-a oprit inexplicabil

Pornită din India de lângă Calcutta, prima pandemie de holeră din istorie a „măturat' zone întinse ale Asiei, Africii și Orientului Mijlociu în perioada 1817 – 1824, ucigând aproape un milion de oameni și atrăgând atenția întregii lumi.

Șapte epidemii în 200 de ani

Prima pandemie de holeră (1817 – 1824), cunoscută şi sub numele de „holera asiatică' a pornit din suburbiile oraşului Calcutta de pe subcontinentul indian şi a ajuns până în Europa, pe coasta Mediteranei, trecând și ucigând tot ce întâlnea în cale din Asia de Sud Est și Orient, până în Africa de Est. Faptul că printre victimele epidemiei au fost și foarte mulți soldați din trupele Imperiului Britanic cantonate în India, dar și apariția de cazuri de holeră asiatică în inima Franței, a stârnit un val de teamă în Europa și a impus măsuri aspre de carantină a navelor care ancorau în porturile de la Mediterana, dar și a celor ce transportau mărfuri și călători dincolo de Canalul Mânecii.
De două secole încoace, adică din 1817 până în prezent, lumea a fost confruntată cu alte șapte epidemii de holeră și, oricât de greu ar părea de crezut, sunt colțuri de lume unde boala mai izbucnește și în zilele noastre. Cel mai sever dintre cele șapte episoade epidemice a fost cel din 1921 din Irak, unde 20.000 de oameni au fost uciși într-o perioadă de doar trei săptămâni. De altfel, cifrele statisticilor Organizației Mondiale a Sănătății indică între trei și cinci milioane de cazuri de holeră înregistrate anual în întreaga lume, cu un raport de 120.000 de victime.

 Festivalul religios care a declanșat totul

Holera fusese o boală endemică, chiar comună, în unele regiuni din India, cu precădere în zonele inferioare ale fluviului sfânt Gange și părea să rămână cantonată acolo, însă comercianții și pelerinii care călătorea pe Gange au răspândit boala până la marginile Indiei și de acolo mai departe, ajungând la un nivel extrem de ridicat de periculozitate până la finalul anului 1817. O teorie susținută de mulți istorici afirmă că extindera extremă a pandemiei de holeră a fost favorizată de mișcările trupelor și personalului auxiliar al armatei britanice, pe teritoriul subcontinetului indian dar și în alte țări asiatice. Șuvoaiele de pelerini hinduşi erau cele care transportau holera de-a lungul și de-a latul Indiei, însă trupele britanice au transportat-o și dincolo de lanțul Himalaian, către Nepal şi Afganistan, unde se deplasau. Apoi navele comerciale (nu doar cele sub pavilion britanic deși ele erau preponderent prezente în apele lumii, în perioada aceea) au transportat oameni ce erau purtători ai bolii până la ţărmul Oceanului Indian, din Africa până în Indonezia şi către nord până în China şi Japonia, extinzând automat pandemia. Primul focar ar fi izbucnit, cu o virulență teribilă, la începutul anului 1817, în oraşul Jessore, în timpul unui festival tradiţional ce avea loc aici, de unde pelerinii care au contractat boala, au răspândit-o în restul Indiei. Până în septembrie boala ajunsese la Calcutta în Golful Bengal şi se răspândea rapid în restul subcontinentului. În 1818 boala a ajuns în Bombay, pe coasta de vest, iar în 1820, în martie, a fost identificată în Siam, în mai era deja în Bangkok şi Manila, iar în primăvara anului 1821 a ajuns în Java, Oman şi în China. În 1822, pandemia a cuprins şi zone din Japonia, a ajuns în Golful Persic, în Bagdad, în Siria şi în Caucaz iar un an mai târziu, holera a fost semnalată în Zanzibar şi Mauritius.

Transilvania sub asediul holerei

Și zona românească a fost afectată de cumplitul vibrion holeric- în special în partea Transilvaniei, la Arad și Oradea- după izbucnirea bolii la Pesta și Viena. După ce autoritățile sanitare și comunităţile au încercat o vreme să i se opună, holera s-a instalat în memoria colectivă, datorită percepţiei bolii ca degradantă, înjositoare și a devenit sinonimă cu frica, dovadă fiind și expresia „a da holera în cineva', care semnifica: „a intra spaima în cineva, a se speria foarte tare'. Temută din cauza rapidităţii cu care lovea, holera îngrozea şi din pricina simptomelor umilitoare : diareea şi vomismentele explozive, deshidratarea totală, aspectul albăstrui al pielii, răcirea trupului, spaima extremă de moartea care urma curând.
Ziarele din Austria și Ungaria ca și cele din Transilvania încercau însă, să diminueze teama populației și făceau o așa zisă distincție între holera „asiatică şi cea indigenă' căreia îi spuneau „cholerina' și afirmau că este o formă uşoară, nepericuloasă, obişnuită în timpul sezonului cald. Deși mureau destui oameni din cauza ei. Autoritățile austro-ungare recomandau ca măsuri igienico-dietetice: cumpătarea, ozonarea, consumul de cafea şi de ciocolată, ca şi de vin roşu vechi, precum și o minimă igienă personală și a locuinţei. În privinţa măsurilor de izolare, autorităţile ordonau dezinfecţia strictă a locuinţelor şi a spaţiilor publice aglomerate- urbane cu precădere- a hainelor şi a lenjeriei bolnavilor, carantinarea localităţilor cu mortalitate mare, interzicerea întrunirilor, închiderea şcolilor şi interzicerea încartiruirilor militare. Se foloseau medicamente antiholerice simptomatice, care nu aveau mare efect și se apela cel mai frecvent la prescripţiile medicinii populare. Ca antidot împotriva holerei se recomanda usturoiul, cimbrişorul şi murul, și se foloseau de asemenea, rostopasca, totul augmentat cu alcool, mai ales ţuică şi rachiu. Confruntată cu acest nou flagel la scurt timp după eradicarea ciumei, Europa şi-a perfecţionat treptat mijloacele de ripostă, atât în comunităţile afectate prin dezvoltarea igenei private şi a salubrităţii aşezărilor, cât şi la nivelul eforturilor ştiinţei medicale.

 
Gerurile unei ierni grele au salvat populația

Coborând mai jos în adâncul istoriei, nu este prea clar când anume holera a afectat pentru prima dată oamenii. Există texte ale lui Hipocrate dar și texte indiene datate cu 500 de ani înainte de Hristos care menționează cazuri de boli izbitor de asemănătoare holerei.
De-a lungul secolelor au existat apoi mai multe mențiuni ale exploratorilor portughezi, olandezi, francezi sau britanici despre atacuri ale holerei pe toată coasta de vest a Indiei.
O mărturie concretă despre o epidemie de holeră de mai mică amploare, însă extrem de violentă, izbucnită în zona Asiei de Sud, a Bangladeshului şi Indiei, în Delta Gangelui, în 1543, avem de la istoricul portughez Gaspar Correa în „Legendara India'. Indienii numeau boala „moryxy' fiindcă ucidea în doar opt ore de la apariţia simptomelor. Istoricul adaugă faptul că numărul deceselor era atât de mare încât a fost nevoie să fie îngropați morții, lucru complet neobișnuit în religia hinduistă unde predomină arderea pe ruguri funerare.

În 1824 însă, prima pandemie de holeră s-a oprit brusc și inexplicabil

Transmiterea bolii a încetat complet, ca și cum bacteria ucigașă ar fi dispărut, eliminată de o putere neomenească. Lumea medicală nu a găsit încă o explicație a stopării de la sine a cumplitei epidemii de holeră, dar unii cercetători cred că s-ar fi putut datora iernii extrem de reci din 1823-1824, care ar fi ucis bacteriile din sistemele de aprovizionare cu apă ale localităților.

Vindecare prin hidratare

Medical, holera este o boală infecțioasă intestinală acută, foarte contagioasă, cauzată de o bacterie: vibrionul holeric (Vibrio cholerae, varietatea El Tor) și este răspândită de obicei prin apă contaminată, iar alimentele contaminate cu apa respectivă sunt principala sursă de infecție holerică. Holera se manifestă prin diaree apoasă, pierdere extremă de lichide și electroliți și deshidratare severă iar dacă este lăsată netratată, poate fi fatală în câteva ore, chiar și la persoanele cu un sistem imunitar puternic.

    Efectele mortale sunt date de o toxină numită CTX, pe care bacteria o produce în intestin. CTX se leagă de pereții intestinali și interferează cu fluxul de sodiu și clorură, iar organismul secretă cantități enorme de apă, ducând la diaree și la o pierdere rapidă de fluide și săruri. Din fericire, holera este ușor de tratat. Moartea rezultă din deshidratarea severă, care poate fi prevenită printr-o soluție de rehidratare simplă și ieftină. Canalizarea modernă și tratarea apei au eliminat practic holera în țările industrializate, însă boala este încă prezentă în Africa, Asia de Sud și Haiti. În plus, riscul unei epidemii reapare când sărăcia, războiul sau dezastrele naturale obligă oamenii să locuiască în condiții aglomerate, fără o igienă adecvată.