Mijloace de imobilizare a dintilor parodontotici

 

 

In cazul dintilor parodontotici (dinti mobili), dupa epuizarea arsenalului terapeutic reprezentat de indepartarea factorilor microbieni prin detartraj supra si subgingival si periaj profesional periodic si dupa aplicarea de substante antimicrobiene, antiinflamatorii si uneori tratament chirurgical, se recurge la imobilizarea dintilor care se misca. Prin imobilizarea unui grup de dinti, acestia sunt consolidati, rezistand astfel solidari mult mai bine la solicitarile aparute in timpul masticatiei. Imobilizarea poate sa fie temporara (procedeu terapeutic de solidarizare a dintilor mobili, prin sisteme tranzitorii care au drept scop grabirea vindecarii parodontale in special dupa interventii de chirurgie parodontala), aceasta facandu-se pentru perioade de 2-6 luni. Procedura se realizeaza prin mijloace simple, cu atributie de atela, si are rolul ca in aceasta perioada de timp, prin solidarizarea dintilor mobili, de a ne face sa ne dam seama mai bine de posibilitatile de evolutie ulterioara a bolii parodontale. Uneori, aceasta imobilizare temporara se face pentru a tatona terenul in vederea instituirii unei imobilizari permanente. Dupa aceasta perioada in care mobilitatea dintilor se mentine la acelasi nivel sau scade foarte putin, se instituie imobilizarea de durata sau permanenta prin sisteme mult mai rezistente de solidarizare. Cu toate acestea, trebuie inteles ca imobilizarea dintilor mobili parodontotici nu opreste evolutia bolii parodontale, ci ajuta la pastrarea mai indelungata pe arcada a dintilor afectati.

Imobilizarea temporara externa utilizeaza ligaturi de sarma ortodontica, sine de acrilat, proteze fixe temporare sau gutiere, cu rol de atela, iar imobilizarea temporara interna utilizeaza rasini compozite cu sau fara insertii de fibra. Ligaturile cu fir de matase si cele de sarma pot fi aplicate doar pe dintii frontali. Imobilizarea temporara ofera medicului sansa de a prevedea rezultatele unei imobilizari permanente, insa are ca dezavantaj rezistenta scazuta si crearea de spatii retentive. Imobilizarea temporara prin sisteme extracoronare se realizeaza prin ligaturi si atele acrilice mobile si este recomandata la dintii cu mobilitate redusa, dupa interventia chirurgicala, sau cu scopul de a aprecia sansele de reusita ale unui tratament parodontal complex. Aceste sisteme au ca dezavantaje durabilitatea scazuta, rigiditatea mica si instabilitatea dimensionala.

 Imobilizarea permanenta ajuta la stabilizarea functionala si ocluzala a dintilor parodontotici si se realizeaza prin mijloace confectionate in cabinetul stomatologic, fie intr-un laborator de tehnica dentara. Imobilizarea permanenta uneori succede imobilizarea temporara si se poate institui imediat post chirurgical la dintii cu resorbtie alvelolara redusa, fara demineralizare. Mobilizarea permanenta se refera la sisteme de fixare intracoronare (incrustatii) si pericoronare (coroane). Realizarea procedurii in cabinetul stomatologic implica imobilizare intracoronara cu armatura metalica, prin crearea de santuri retentive in treimea mijlocie a fetelor linguale sau palatinale, precum si utilizarea unor materiale compozite fizionomice. Procedurile de imobilizare a dintilor parodontotici pot avea si riscuri. In special imobilizarea intracoronara poate prezenta neajunsuri estetice si implica indepartarea unei portiuni din dinte - cam la fel ca la o obturatie. Un alt dezavantaj este faptul ca sistemele de imobilizare dentara pot ingreuna igienizarea si favorizeaza aparitia cariilor interdentare.