Agnès Birebent, Nicu Ilfoveanu, Electro +, tipărit la Arta Grafică S.A., București, 2011, 160 p.

Nicu Ilfoveanu, Octav Avramescu, Găsiţi şi pierduţi, Found and Lost, tipărit la Arta Grafică S.A., București, 2011, 240 p.

CLAUDE KARNOOUH

Una dintre diferenţele reale, neamăgitoare, ale postcomunismului românesc faţă de regimul anterior este dezvoltarea editurilor, nu întotdeauna în direcţia cea mai bună, căci o mulţime de prostii au fost publicate pe lângă cărţi de mare valoare. Să fim totuşi măcar o dată generoşi, să ne facem a uita lipsa flagrantă a unor autori esenţiali trecuţi cu vederea de sistemul editorial, şi să privim cu bunăvoinţă librăriile ticsite de cărţi de tot soiul, de la cele mai insipide romane siropoase până la proza fundamentală şi grea a lui Husserl, de la main stream-ul politically correctness-ului de dreapta şi de stânga până la rare perle de poezie, la numeroase enciclopedii, mai mult sau mai puţin interesante, traduse cu precădere din engleză, la cărţi pentru copii, din ce în ce mai multe, şi last but not least, la felurite volume de fotografie. Se pare că fotografia vinde, mai ales cea nostalgică – multe fotografii ale familiei regale, bunăoară, înţepenite în poze teatrale din viaţa sa publică ori semi-privată, vederi din Bucureştiul de altădată, de înainte de 1914 şi mai ales din perioada interbelică, dar şi destule imagini – la fel de pietrificate – cu conducătorii comunişti, surprinse cu te miri ce ocazii – familia Ceauşescu în vacanţă, familia Ceauşescu la ţară sau la mare – cu stilul şi gusturile lor mic-burgheze, post-Frontul popular, condimentate cu câteva scăpări de un lux nepotrivit, ca acele plimbări cu iahtul pe Dunăre, unde surâsul crispat al participanţilor devoala, cui ştia să discearnă lucrurile, stânjeneala acestor ţărani abia scăpaţi de la coada vacii, care ajunseseră responsabili politici mai mult sau mai puţin relevanţi în acele timpuri ale Războiului Rece. Pe scurt, aceste fotografii poartă memoria unei societăţi dispărute, ca un fel de cenotaf istoric în care vremurile de dinainte de comunism sunt preamărite fără nuanţă, iar comunismul e urât – în acelaşi stil fără nuanţe. Cât despre România de astăzi – cu excepţia înmulţirii patiseriilor şi a delicateselor turistice, oscilând între un protocronism de bombonieră şi un racolaj financiar cam obscen – ea pare că nici măcar nu există.

Aşa stând lucrurile, când am primit cele două cărţi ale artistului fotograf Nicu Ilfoveanu nu mi-am putut reţine mirarea, plăcut surprins şi cu adevărat uimit de ce vedeam. În sfârşit, cineva ştiuse să capteze cu un ochi adecvat România prezentului nostru comun… Era „Electro+”, cu Agnès Birebent şi parcursul iniţiatic la care ne invită, de-a lungul ţării, prin oraşe şi orăşele uitate ca Zimnicea, Babadag, Caracal, Botoşani sau Bacău – de care nimeni nu mai vorbeşte decât cu ocazia vreunui eveniment ieşit din banal, a vreunei crime odioase, a unei catastrofe naturale ori a vreunui fapt divers strigător la cer…

În „Găsiţi şi pierduţi”, alcătuită în colaborare cu Octav Avramescu, ochiul expert al lui Nicu Ilfoveanu iscodeşte târgul de vechituri şi desenează tablouri de gen dătătoare de emoţii vii şi o empatie umană, profund umană. Sunt acolo oameni care vând şi cumpără, printre grămezi de obiecte cu utilităţi neştiute, misterioase, care acolo, în talcioc, îşi află o a doua, poate chiar o a treia viaţă. Găseşti aici o altă Românie, cu mult diferită de cea pe care ne-o serveşte presa zi de zi prin taclaua paiaţelor politice de la Bucureşti (doar că paiaţeriile media nu sunt slujite de marionete) combinată cu elucubraţiile groteşti ale unui minuscul grup de intelectuali, bravi lachei lustruind pe puternicii momentului, şi cu pelteaua mondenă a amorurilor retribuite dintre felurite call-girls şi cutare oameni de afaceri mai mult sau mai puţin îndoielnici… În rest, pentru reflecţii mai serioase, trebuie să apelezi la presa alternativă – rarissimă din păcate.

Privirea lui Nicu Ilfoveanu e însă ascuţită şi, în acelaşi timp, învăluie cu căldură obiectele, atunci când fotografia, mereu în alb şi negru (cu excepţia copertei a doua, cu cele două femei şi un copil adăpostiţi sub o cruce votivă „îmbrăcată” cu un ștergar ceremonial, un fel de rememorare postmodernă a primitivilor flamanzi, şi a celei de-a treia coperte – un drum de ţară, cvasi-medieval dacă n-ar fi trecut pe-acolo, chiar atunci, o Dacie veche şi nu s-ar vedea stâlpii cu cabluri telefonice), fotografia în alb şi negru, ziceam, e îndulcită cu griuri, lăsând imaginaţia să curgă sub ceţuri uşoare ori sub năuceala soarelui estival care topeşte contrastele prea violente. Cuvintele lui Agnès Birebent descriu sintetic locurile parcurse, fără a parafraza însă fotografia, şi, împreună, autorii ne îndeamnă să contemplăm un fel de Prevestire a sfârşitului lumii, a acelei lumi a epocii comuniste, sugerând în acelaşi timp o istorie umană, individuală şi socială care a lăsat urme încă adânci în viaţa cotidiană, ici sau colo: clădiri mai mult sau mai puţin atinse de ruină, parcuri publice cu mobilierul auster de odinioară, şleauri rurale în inima oraşului, bulevarde rectilinii flancate de paralelipipede – ca în jocurile de copii, ţigani la margine de drum privind cum trec tirurile venite din străinătate, în faţa vitrinei unui magazin care şi-a schimbat doar cu puţin înfăţişarea, doar că acum e plină de obiecte eteroclite, sculpturi din spaţiul public atinse, cu vremea, de un barochism uluitor, aproape emoţionant… De-a lungul zidurilor de beton se perindă oameni simpli, mai slabi sau mai graşi, mai mari sau mai mici… şi, deodată, când dai pagina, o fată, nici frumoasă, nici urâtă, într-o odaie desuetă… trecători prin decorul aproape ireal al unui modernism demodat, îmbătrânit, viaţa de zi de zi a truditorilor. Aşa arată o călătorie în România de astăzi, o călătorie spre margini crepusculare, departe de zumzetul cluburilor de noapte cu bodigarzi, de străzile „şic” ale capitalei, cu atât mai obscene cu cât marea mizerie coboară noaptea până la pragul marilor Armani, Dolce & Gabbana sau Rolex… Şi da, îmi place să mă preumblu alături de Nicu Ilfoveanu şi de Agnès Birebent prin aceste oraşe aproape moarte ale României tăcute şi agnonizante, prin aceste oraşe ţinute în mână de politicieni mafioţi, cum bine ştiu din proprie experienţă. Şi totuşi un adevăr care impune ţâşneşte din aceste imagini; un adevăr tragic, desigur, al modernităţii marginale, nedesăvârşite, unde în faţa pereţilor de beton, în foste zone urbanizate în timpul comunismului sărăcit de lipsa de măsură a voinţei sale de putere tehnologică, în inima unor peisaje aducând uneori cu oraşe bombardate, trecutul ante-comunist îşi prelinge mizeria prin crăpăturile ruinelor din prezent…

Şi călătoria iniţiatică se continuă. Suntem acum la târgul de vechituri… Nicu Ilfoveanu studiază oameni, bărbaţi şi femei, corpuri expuse fără sfială, burdihane enorme iţite la soare, stomacuri şi piepturi plesnind în haine prea strâmte, şi apoi, întoarsă dinspre o tarabă, privirea pierdută a unei bătrâne, şi apoi alta, cu neliniştea înscrisă pe chip şi cu mâna la gură, în acea atitudine tipic ţărănească de meditaţie şi angoasă, iar mai încolo, un surâs de copil fericit, jucându-se, dintr-o movilă de catrafuse, cu o pereche veche de ochelari de motociclist, apoi un câine lungit între resturi, fizionomii sugerând târguiala, oferte fără efect, întrebări fără răspuns, priviri îngrijorate, adunări mai mult sau mai puţin asemănătoare, oameni modeşti, o mulţime de săraci de toate vârstele, capete plecate peste obiecte, obiecte privite, contemplate, supravegheate. Pretutindeni sunt aceste obiecte – nimicuri, văzute de la distanţă, dar adevărate comori pentru posesorii lor, adunate cu grijă de unii şi dorite de alţii. Lucruri puse unul lângă altul, pe tarabe mai ordonate sau mai vălmăşite, haine aruncate ca nişte zdrenţe, unelte dintr-o altă epocă aşezate de-a valma pe un nailon lângă o băltoacă. Adevărate mine de aur pentru colecţionarii de nimicuri, obiecte funcţionale pentru căutătorii de mărfuri ieftine. Lucruri obosite, cu părţi lipsă ori uzate ori bune de nimic, ici un picior de păpuşă, colo un cap sau un trunchi, imagini ale unei vieţi dezarticulate, vise de copil abandonate pe care un om deja bătrân le aminteşte în chip tragic ținând în mână o păpuşă-bebe îmbrăcată în alb, pe fonduri de cenuşă. Aşadar, lumea unei Românii care se adună la sfârşit de săptămână la marginea oraşului, o Românie reală, care n-are nimic în comun cu spectacolele folclorice şi cu tradiţiile de duzină, cu marile discursuri despre monarhie sau republică, cu stările de suflet şi cu disputele nesărate ale intelectualilor de renume, cu noua lege privind autonomia universitară… Iarnă sau vară, aceşti oameni atât de trecuţi cu vederea de boierii minţii, aceşti oameni denunţaţi de politicieni veroşi sau de diplomaţi ca derbedei şi beţivi, aceşti oameni –care sunt totuşi poporul pe care ei îl reprezintă şi fără de care ei n-ar fi ce sunt, aşa-zisele elite – aceşti oameni, aşadar, sunt surprinşi spontan de Nicu Ilfoveanu, în felul lor de a fi, în stilul deopotrivă delicat, net şi puternic al fotografiei în alb şi negru. Este aici, îndrăznesc să spun, un omagiu implicit adus supravieţuirii acestor oameni…

În prezentarea făcută volumului „Găsiţi şi pierduţi”, Octav Avramescu aminteşte de Pasolini din „Appunti per un romano dell’immondeza”. Şi pe bună dreptate: aceşti bărbaţi şi femei care îşi poartă paşii prin zloata ploilor, prin zăpada îndoită cu noroi a iernilor, prin odorile insalubre ale caniculei estivale; aceşti oameni care parcurg spaţii aproape deşertificate, umbre şi zombi ai unei lumi pe cale de dispariţie (România a pierdut aproape 4 milioane de locuitori în cei douăzeci de ani de tranziţie!) sunt, la urma urmelor, martorii – în sensul biblic al termenului – injustiţiei esenţiale a prezentului, a acestui nihilism metafizic care domneşte asupra lumii şi o naşte. Şi, totuşi, ei sunt sarea pământului…

Bucureşti, 20 februarie 2012

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

 

Sursa: http://revistacultura.ro