Section 8 Review

Section 8 Review

Dacă eşti un fan FPS, e imposibil ca într-unul din numeroasele meciuri pe care le-ai disputat până acum online să nu fi avut de-a face cu aşa-numitul “spawn camping”. Ştii tu, situaţia aia extrem de plăcută în care inamicii şi-au făcut cuib în baza ta (sau prin apropiere) şi-ţi zboară capul de pe umeri imediat cum apari pe hartă. Indiferent câte justificări se pot găsi pentru această practică, spawn camping-ul nu e cea mai glorioasă îndeletnicire pe care o poate avea un jucător, aşa că producătorii au încercat să vină cu diverse soluţii.

Unele jocuri îţi oferă posibilitatea de a reîncepe lupta lângă un camarad, avantajul evident fiind că dacă cineva te vânează prin bază, te poţi spawna lângă un aliat. Partea proastă e că dacă sus-numitul aliat e un berbec, te poţi trezi cu trei inamici pe cap înainte să-ţi dai seama ce se întâmplă. Altele, cum ar fi Team Fortress 2, se limitează doar la a proteja mai bine punctul de spawn.

Studiourile TimeGate, cunoscute fanilor RTS prin intermediul seriei Kohan şi celor FPS prin două expansion-uri pentru FEAR, au venit cu o idee diferită: burn-in spawn, adică posibilitatea de a ajunge aproape oriunde vrei tu pe câmpul de luptă. Acest lucru este posibil deoarece acţiunea are loc într-un viitor ceva mai îndepărtat, în care omenirea a cucerit stelele, a fondat colonii în sisteme solare îndepărtate şi are o forţă militară care include şi soldaţii diviziei a 8-a de Infanterie. Divizie cunoscută şi ca Section 8, deoarece membrii ei sunt trimişi întotdeauna primii într-un conflict, în misiuni de obicei sinucigaşe.

Un lucru pe care nu l-am înţeles niciodată la producătorii de jocuri este încercarea lor de a împăca şi capra şi varza când nu e cazul. Section 8 de pildă este un FPS al cărui punct forte este fără discuţii multiplayer-ul. Chiar şi meniul principal reflectă acest lucru. De aceea, single-player-ul poate fi văzut cel mult ca un tutorial cu boţi, dar cu toate acestea, designerii de la TimeGate au încercat să creioneze o poveste „epică” de răzbunare, cu conflicte intergalactice care ameninţă soarta omenirii ş.a.m.d.

De ce? Chiar nu înţeleg. De ce să te chinui să realizei un intro elaborat în care protagonistul, Alex Corde, explică cum secvenţele de burn-in îi aduc aminte de copilărie şi cum medicamentele administrate automat nu-l ajută decât să-şi amintească, dacă tot n-ai de gând să elaborezi? Îşi aduce aminte de ce anume? A avut o traumă în copilărie, i-a murit câinele, care a fost mersul?

La fel şi cu restul elementelor „lacrimogene” aruncate doar ca să fie. În prima misiune de exemplu, comandantul plutonului tău este ucis de forţele Arm of Orion, despre care nu se ştiu prea multe. Vai, ce tragedie, NUUUUUUU, l-au omorât pe Hawthorne. Aşa… şi? Ar trebui să mă intereseze fiindcă… ce? Îl ştiam pe om de 5 minute, timp în care mi-a zis să-l urmez de colo-colo, chiar ai impresia că o să mă mişte decesul lui prematur la mâna unei secvenţe scriptate?

Acelaşi lucru şi cu antagonistul principal, un fost membru Section 8 care acum luptă pentru „ăilalţi”. Nu se ştie de ce, dar aşa cere scenariul. Omul intră în scenă, bolboroseşte vreo 3 cuvinte despre ce plan măreţ are el de gând să pună-n mişcare şi cum nu-l poţi opri, după care un pic mai târziu primeşte scurt 2 gloanţe-n freză şi ăsta-i single-player-ul. Timp total, în jur de 4 ore, dacă şi alea. Puţin mai mult dacă-l rejoci pe Hard ca să obţii toate Achievements-urile.

Sentimentul „de umplutură” este dat şi de faptul că pe parcursul misiunilor eşti urmat de încă 3 camarazi asupra cărora nu ai niciun control. Şi mai enervant e că în anumite situaţii, lunetistul echipei te anunţă că se duce să caute o poziţie avantajoasă de tragere şi că să-l anunţi când găseşti vreo ţintă. Siiiigur că da.

Personal aş fi apreciat mai mult o „campanie” alcătuită din misiuni de antrenament în care să mi se explice mecanicile de joc, tactici sau diversele şmecherii care să-ţi ofere un potenţial avantaj online.

Multiplayer-ul în schimb e altă poveste. Pentru început, sunt o mulţime de servere oficiale disponibile, ping-urile pentru cele europene învârtindu-se undeva în jur de 60-70ms. Partea proastă e că numărul de combatanţi nu este extrem de ridicat, cel puţin nu pe bătrânul continent. Serverele US sunt mai pline de obicei, dar chiar şi pe cele europene există şansa să găseşti oponenţi, mai ales seara.

Cu toate că Section 8 are un singur mod principal de joc, în care două echipe se înfruntă pentru a obţine cât mai repede puncte de victorie (de obicei 1000) capturând obiective importante (Control Points – CP), el de fapt înglobează cam toate modurile cunoscute fanilor FPS, numite aici Misiuni Dinamice de Luptă (Dynamic Combat Missions – DCM).

Acestea variază de la escortarea unui VIP într-o zonă sigură şi furtul unor informaţii secrete până la detonarea unei bombe în baza inamică sau folosirea unui transmiţător special. Dacă echipa ta îndeplineşte cu succes misiunea, primeşte un număr deloc neglijabil de puncte. Dacă dă greş, le pierde, iar o parte din ele sunt trecute în contul adversarilor.

DCM-urile au cerinţe specifice şi sunt declanşate în funcţie de armele şi faptele de vitejie ale fiecărui membru al echipei. Omori inamici cu puşca de asalt? Primeşti puncte. Îţi vindeci camarazii? Primeşti alte puncte. Când o echipă adună un număr suficient, misiunea corespunzătoare este pornită automat, fie că vrei sau nu. Şi cum simpla controlare a CP-urilor nu garantează victoria, trebuie să faci tot posibilul să-ţi ajuţi echipa să îndeplinească misiunile, punând în acelaşi timp beţe-n roate adversarilor.