Silent Hunter 4: Wolves of the Pacific Review

Silent Hunter 4: Wolves of the Pacific Review

    În data de 7 decembrie 1941, Japonia ataca baza americană de la Pearl Harbor, Hawaii, determinând intrarea oficială în cel de-al doilea război mondial a Statelor Unite. Lovitura a venit ca răspuns al Japoniei asupra embargoului sever inpus de Statele Unite, în special al petrolului, acţiune care de altfel prejudicia masiv o ţară atât de izolată. Desigur, există numeroase cauze care au dus la atacul de la Pearl Harbor, cert este însă că din acel moment America nu a mai putut menţine o politică de neutralitate faţă de conflictul dintre Alianţă (Marea Britanie, Franţa, US şi mult mai târziu România, alături de alte ţări) şi Axă (Germania, Italia, Japonia, etc) şi astfel a trecut oficial la atac de partea Alianţei, în special în apele Pacificului. Fiind vorba de “ape”, o bună parte din acest segment de război s-a desfăşurat pe mare şi în adâncurile ei – iar aici intervenim noi, care deşi suntem în anul 2007 şi praful amintirilor s-a aşternut deja peste poate unul dintre cele mai catastrofale evenimente din istoria omenirii, primim prin bunăvoinţa Ubisoft România ocazia de a deveni căpitan de submarin american şi de a cutreiera apele Pacificului cu intenţii ceva mai ostile decât cele pur turistice.
        Aventura în cauză se numește Silent Hunter IV: Wolves of the Pacific şi vine ca o continuare a binecunoscutului Silent Hunter III, subsim-ul care ne punea în piele nemţească şi la comanda faimoaselor U-Boat-uri, în Atlantic. Trecând de la istoria celui de-al doilea război mondial la istoria mai recentă a simulatoarelor de submarine, este demn de menţional faptul că SH III, acum cu o vechime deja de 2 ani de zile, este considerat unul dintre cele mai bune simulatoare dezvoltate vreodată, şi în mod cert cel mai bun simulator de submarine.

        Iată deci ce faimă trebuie să apere şi să reconfirme cei de la Ubisoft România. Am amânat review-ul de faţă voit, fiindcă, aşa cum am spus şi în Hands On, SH4 este un joc excelent, dar se vede din primele minute după instalare că a fost lansat în grabă. Unii totuşi şi-ar putea aminti că şi SH3 a avut problemele şi patch-urile lui, deci încă mai este nevoie de ceva indulgenţă. Până în prezent au fost lansate deja două patch-uri pentru SH4, ultimul (1.2) introducând în fine mult cerutul FSAA (Full Scene Anti-Aliasing, rezolvând în același timp și o serie de bug-uri enervante, dar nu toate. În fine, nimeni nu este perfect şi ce e ciudat e că, deşi cu o mulţime de probleme, SH4 este în topul vânzărilor de jocuri din America şi Marea Britanie şi pe site-uri străine primeşte aprecieri extrem de favorabile.

        Cutia mea de tinichea
        Nu am fost niciodată pasionată de simulatoare şi nici de cel de-al doilea război mondial, de altfel de nici un război. Dar trebuie să recunosc că am admirat întotdeauna curajul şi probabil de aceea am fost mereu teribil de impresionată de filmele bune de război. Unul dintre ele a fost celebrul Das Boot, iar Silent Hunter 4 m-a determinat să îl revăd, continuând saga cu mai puţin celebrele K-19, U 571 şi The Hunt for Red October (nu săriţi, acest film este într-adevăr de calibrul lui Das Boot, dar cu un focus mai mult politic decât pictorial pentru viaţa pe un submarin atomic). Problema cu Das Boot este că filmul acesta este atât de bun şi de fidel realităţii, încât aproape orice urmăreşti după vizionarea sa pare a fi doar o copie ieftină.

   Das Boot m-a făcut să stau cu sufletul la gură când auzeam pingurile inconfundabile al sonarului, să simt cum viaţa atârnă de un fir de păr când eşti asaltat de depth charges, să mă bucur când, în fine, nesfârşitele ape ale Atlanticului erau brăzdate de o potenţială pradă de a mea. Desigur, subiectul articolului nu este filmul, dar senzaţia extraordinară pe care am avut-o urmărindu-l este comparabilă pe alocuri cu senzaţia pe care o am când joc SH4. Acest sentiment este extrem de diferit de orice poate oferi un FPS, dar în anumite puncte similar, fiindcă tu în sine eşti un prădător. Dacă stăm să ne gândim puţin, submarinele (mult mai corect spus submersibile. de dragul ştiinţei) au fost probabil unele dintre cele mai înfiorătoare arme de război, fiindcă nu te poţi apăra de ceea ce nu vezi. Ce este drept, odată trimis într-o misiune în adâncuri, aveai şanse ameţitor de mari să nu te mai întorci niciodată – dar americanii din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial s-au mândrit cu o rată de supraviţuire mai mare comparativ cu cea a germanilor. SH3 a arătat clar că şi românii pot face jocuri bune, dar probabil mai important, a arătat ce poate face o echipă într-adevăr pasionată dacă le oferi condiţii adecvate şi mână liberă, pe cât posibil.
        Dacă pe mine Das Boot m-a făcut să trăiesc intens cel puţin câteva ore, întregul domeniu al submarinelor şi impactul acestora în istorie probabil că i-au făcut pe românii noştri pasionaţi să trăiască intens vreme de doi ani de zile – şi rezultatele nu au întârziat să apară. Se ştie că simulatoarele în sine sunt jocuri cu audienţă extrem de pretenţioasă şi cu atât mai mult subsim-urile. Dacă SH3 s-a referit aproape exclusiv la segmentul hardcore, nu neapărat în jocuri, cât în istorie şi submarine, şi chiar cu un grup ţintă atât de restrâns, a făcut un profit cel puţin decent, SH4 vine cu o promisiune nouă, aceea de a oferi clipe de distracţie şi mult-curtatului jucător casual. Cum eu fac mai mult ca sigur parte din acesta, din orice punct de vedere, iată-mă acum şi în calitate de şoarece de laborator: am jucat SH4? Şi dacă da, mi-a plăcut? Cu aceste întrebări în minte, alături de altele, am pus mâna şi m-am instalat în propria mea cutie de conserve virtuală.

        Primii paşi pe mare
        Deşi nu vreau, din solidaritate naţională, să trec deja la reproșuri, iată-mă pusă în faţa unei mari dileme din momentul în care am dat dublu click pe executabilul SH4. De ce, dragii mei Ubisoft-işti, dacă tot aţi vrut ca jocul să fie mai accesibil chiar şi pentru oameni ca mine, de ce tutorialul este compus doar din patru amărâte de misiuni în care nu învăţ nimic mai mult decât să trag trei linii pe o hartă virtuală şi să folosesc minunatul sistem de țintire automată pe o biată navă comercială japoneză care (cred eu) s-a scufundat singură, de frică? Un joc ca SH4, atât de complex încât îşi vine să plângi, trebuia să aibă un tutorial elaborat, care să îmi explice elemente precum ţintirea manuală, manevre în caz de atac, adâncimea maximă şi ce se întâmplă dacă o neglijez, ce mâncare să dau echipajului duminica la prânz, cum se scrie Jawohl Herr Kaloi sau – scuzaţi- Yes, Captain! Şi multe, multe altele.
        Acesta este probabil unul dintre cele mai frustrante lipsuri pentru un jucător casual… şi dacă îţi trece prin minte că te ajută manualul sau că poţi găsi mai multe informaţii pe net – să zicem, pe site-ul oficial – te înşeli amarnic. Lipsa informaţiei este atât de pregnantă încât aproape că mi-am imaginat echipa SH4 râzând în hohote de neştiinţa mea, aşteptându-mi următoarea mişcare doar ca să râdă mai tare. Dar sunt sigură că nu a fost aşa – de fapt, un joc de imaginaţie mai obiectiv mă face să văd un Ubisoft gigant, cu o bâtă mare în mână, gata să o folosească în scopuri punitive pe un Ubisoft micuţ, cunoscut ca Ubisoft România, dacă acest copil neascultător nu şi-ar fi terminat tema în câteva minute (asemănaţi minutele cu luni). Fiindcă SH4 arată clar ca un joc de un potenţial extraordinar, un urmaş absolut vrednic de SH3, care însă a fost lansat cu mult înainte de vreme.