Splinter Cell: Conviction Review

Splinter Cell: Conviction Review

Fani şi aşteptări. Două elemente volatile în trânta dintre contabili şi profit. În timp ce unii reîncălzesc aceeaşi ciorbă până le crapă aragazul, alţii se aruncă în experimente riscante, mergând într-atât de departe încât să redefinească genul din care face parte o serie.

În cazul de faţă, stealth. Arta mersului pe vârfuri, o preocupare ale cărei rădăcini genealogice se întind până la Thief sau System Shock şi surprind unele dintre cele mai tensionate premise ilustrate în jocurile video – nu ai voie să fii văzut, nu ai voie să omori pe nimeni şi/sau eşti net inferior în luptă adversarilor tăi.

Dar dacă îmi permiteţi o analogie, când tăticul lui Splinter Cell: Conviction s-a dus să-l ridice de la maternitate, a constatat cu oroare că odrasla e puţin cam tuciurie pentru trăsăturile caucaziene ale neamului. Mai concret, în timp ce frăţiorii lui mai mari – Pandora Tomorrow, Chaos Theory şi restul se caţără pe pereţi, se topesc în umbre şi nu se fac auziţi nici când confiscă meticulos dozele de piure de mere din bucătărie, mezinul Conviction le umflă ochii sau chiar îi torturează pentru a pune mâna pe jucăriile preferate.

Mai gălăgios, mai violent, mai agitat – având totuşi o fizionomie tipică familionului: aceeaşi abordare cinematografică a unei conspiraţii împotriva unui preşedinte cam ca pătrunjelu-n supă, în care protagonistul e un rechin eşuat al spionajului internaţional şi e atras în toată tărăşenia prin exploatarea de către ăia răii a fiicei sale. Presupusă moartă.

N-am mai auzit asemenea grozăvie de la Commando. Sau unul din Die Hard-uri. Sau orice film în care e răpită fiica vreunui semizeu transpirat şi plin de sânge (şi sunt destule). Povestea, din păcate, nu înfloreşte în ceva surprinzător şi proaspăt – n-are nici când, nici prin ce. E scurtă şi searbădă, cam ca o continuare straight-to-DVD în care recunoşti doar freza şi costumul personajului principal, pentru că e jucat de un actoraş demult apus doar ca să-şi plătească asigurarea la maşină.

Spun scurtă pentru că nici măcar nivelul de dificultate „Realistic” nu vă va opri s-o terminaţi în sub zece ore. Decorurile şi nivelurile n-o să vă ţină nici ele prea mult în loc, pentru că variază doar între clasicul gri seriozitate guvernamentală şi mai puţinul clasicul gri curăţel-industrial. Chiar dacă e în temă cu fetişul lui Sam Fisher infiltrarea în biroul fiecărui demnitar american, nu-ţi vine să stai la ţigară în faţa pastelului mirobolant „Natură moartă. Birou IKEA” reprodus, ce-i drept, convingător, în aproximativ fiecare misiune.

Iar când nu e vorba de strecurare prin labirinturi de rigips, e vorba de momente John Woo sau platforming pentru cine şi-a picat testul de reflexe de la examenul pentru carnetul de şoferi. Să le luăm pe rând – momentele John Woo sunt, fireşte, acele scene în care Chow Yun-Fat se ridică, cu dinţii încleştaţi, din spatele unei mese ciuruite şi împuşcă douăzeci şi patru de personaje figurante în trei secunde şi-o explozie. Doar că înlocuiţi Chow Yun-Fat cu Sam Fisher, personaje figurante cu un AI cât se poate de figurant şi explozie cu grenadă (EMP sau flashbang, la alegere).

Armele şi gadget-urile pot fi îmbunătăţite prin investirea punctelor pe care le primiţi printr-o gamă destul de largă de activităţi, de la parcurgerea unui întreg nivel fără a fi detectat şi până la neutralizarea a patru adversari simultan. Vânarea acestor obiective este însă cât se poate de facultativă, fiindcă jocul poate fi terminat teribil de uşor folosind chiar şi un singur pistol.

Nu mă înţelegeţi greşit: nu e nimic în neregulă cu genocidul în beznă. Nici cu sistemul de cover, ce face Conviction să semene mai mult cu Uncharted decât Splinter Cell. Nici cu arsenalul de trucuri de care dispune Fisher sau manevra Mark and Execute, ce permite eliminarea instantă şi gratuită de până la patru inamici. Sau reîncărcarea ei prin simpla neutralizare corp-la-corp a vreunui adversar.

Însă partea proastă e că stealth-ul de care s-a distanţat atât de tare Conviction mutilează un joc action, de altfel, decent. În timp ce tu porţi în borsetă cam tot ce ţi-ar trebui ca să te ascunzi nedetectat în şifonierul lui Obama, adversarii (chiar şi cei dotaţi cu Sonar Goggles) sunt defavorizaţi crunt. Sunt la fel de naivi, previzibili şi letargici şi înainte să observe că există un intrus înarmat, şi după ce acesta le rânjeşte candid din spatele unui glonţ în zbor.

În funcţie de unde ai fost văzut ultima oară, mercenarii vor investiga zona presupusei contravenţii în ritmul unui episod CSI: Răşinari. Vor înconjura locul respectiv, vor trage de câteva ori, aşa, de atmosferă şi în cele din urmă vor constata grav că tu eşti de fapt trei coridoare mai încolo, încercând în zadar de jumătate de oră să-ţi iei o Cola de la automatul de răcoritoare.

Problema, deci, este că în Gears of War sau Uncharted tremurai în izmene odată ce ai fost detectat, pentru că orice secundă în care nu alerga un grohăitor spaţial, respectiv pirat somalez către tine, puteai fi sigur că se joacă volei cu grenade şi eşti singur în echipă. Transpirai, alergai, aveai mari şanse să şi mori. Prin comparaţie, în Conviction, dacă ţi se vede basca la un moment dat, nu trebuie decât să stingi câteva becuri şi să pui nişte Isaac Hayes ca să creezi o atmosfera atât de romantică încât se şi uită că ai fost pe-acolo.

Bucurându-te mereu de elementul surprizei şi având în vedere rutele complet robotice ale puţinelor patrule pe care le întâlneşti, nu prea simţi o miză serioasă şi secţiunile jocului, fie că e vorba de porţiuni cu stealth obligatoriu, foc pe faţă sau la libera alegere sunt subminate serios de către AI-ul desuet.