Fotbalul nu se poate juca din fotoliu. Trebuie terenuri

Invitat la Radio Hit, Cezar Honceriu, noul manager al Academiei Politehnica Iaşi a explicat foarte simplu rezultatele contradictorii obţinute de juniori în campionatele Elite. Cadeţii noştri se antrenează pe sintetic, tot pe acest fel de teren joacă meciurile de acasă, dar partidele de afară le dispută pe terenuri de iarbă. Şi asta pentru că nu sunt suficiente suprafeţe de joc cu gazon natural.

De fapt, nu sunt deloc suficiente bazele sportive existente la ora asta pentru un oraş de mărimea Iaşului. Lucru pe care antrenorii de copii şi juniori îl ştiu foarte bine. Dacă la nivelul grupelor mici de vârstă (6-12 ani) criza s-a mai estompat prin reabilitarea terenurilor de sport ale şcolilor şi liceelor, în schimb pentru jocul 11 la 11 situaţia e mult mai dramatică decât acum 10-15 ani. Baza "Progresul" din Bucium, având un proprietar incert, a fost lăsată în paragină. "Locomotiva", cândva cu o suprafaţă bunişoară de joc, gazon natural, a fost parcelată în terenuri de minifotbal, cu suprafeţe sintetice. "Penicilina" de la capăt Păcurari e abandonată, "Tepro" din Ciric e mai mult pentru rugby, la "Agronomie" au prioritate studenţii de acolo, pentru "musafiri" tarifele de închiriere fiind prohibitive. În Ciurchi, Comunitatea Evreiască nu este de acord să se joace fotbal organizat pe locul fostului cimitir. Mai sunt cele de la UM01175 din Tătăraşi şi de la Penitenciar, dar acestea, evident, au regim special, sunt de circuit închis.

Asta-i toată zestrea în domeniu a celui de-al doilea oraş al ţării. Funcţionale, doar baza din Copou şi cea de pe Abator. Prima, folosită de echipa mare, aici mai având acces juniorii de la LPS, dar numai pe sintetic, nu şi pe Terenul 2. Singura variantă rezonabilă care mai rămâne pentru grupele de la juniori C (14-15 ani) în sus e baza din Abator. Acolo unde, de ani de zile, înghesuiala e maximă.

Alternativele din Zona Metropolitană (Tomeşti, Miroslava şi Leţcani) sunt chinuitoare, costisitoare şi presupun destulă pierdere de timp cu transportul la şi de la stadioanele respective. De aceea, cum a sesizat şi noul manager al Academiei, rata abandonului la juniorii mari s-a dublat practic în ultimul deceniu. Aria de selecţie s-a restrâns brutal, rezultatele sunt fireşti.

Şi mai e ceva, folosirea excesivă a terenurilor cu suprafeţe sintetice în cadrul procesului de antrenament fragilizează organismul sportivului, acesta devenind predispus la accidentări grave, care să-i pună capăt, prematur, carierei. Stau drept mărturie cele câteva zeci de cazuri de tinere speranţe care au fost nevoite să renunţe la fotbal, din motive medicale, în ultimii şapte ani.

În acest context, propunerea lui Cezar Honceriu trebuie luată foarte în serios atât de Consiliul Local, cât şi de Consiliul Judeţean. În primul rând, reabilitarea bazelor existente şi lăsate în paragină, apoi depistarea altor locaţii unde, cu investiţii minime, să se poată construi nişte terenuri de sport decente. Cu iarbă naturală. Abia după aceea vom putea emite pretenţii legate de ceea ce produce Academia Politehnica Iaşi.

Pentru a vedea mai precis unde se află infrastructura ieşeană în domeniu, o simplă şi banală comparaţie. Localitatea Ishoj, aflată la vreo 15 km de Copenhaga. O aşezare cam ca Podu Iloaie, populaţie de vreo 15.000 de suflete. La baza sportivă, 11 terenuri mari, regulamentare, cu gazon natural de cea mai bună calitate. În cătunul cel mai îndepărtat al acestei unităţi administrativ-teritoriale, o şcoală elementară cu o sală de sport peste Polivalenta ieşeană, teren de bitum în curte pentru tenis/volei/baschet/handbal şi un teren de fotbal în spate. Mare şi cu gazon natural... Marcel FLUERARU